Poezie persană – Parvin(1906-1941)

Parvin Etesami este cea mai de seamă poetă persană a timpurilor moderne. Spirit sensibil, a scris poezii de factură modernă cu o tematică socială și morală. În gazeluri și masnaviuri a pus în versuri vocabularul simplu al omului de rând. Este și astăzi o poetă foarte apreciată în Iran.

Născută la Tabriz, a trăit și studiat la Teheran(American Girls College și Iran Bethel), devenind o bună cunoscătoare a limbii arabe și a literaturii persane. În scurta sa viață(35 de ani) publicat un singur Diwan(carte de poezie). În 1941, la scurt timp după moartea sa, unul dintre frații săi a dat spre publicare o nouă ediție a cărții sale(209 poeme).

Ața și acul

În mâna unei gospodine

un ac spunea acestea aței:

„O, haimana fără picioare

și fără cap, pe unde umbli?

Eu merg și cos rupturi, într-una,

și unde-ajung, de ce, din urmă,

te ții ca scaiul după mine?”

Surâse ața: „Pretutindeni

eu te urmez, căci fără mine

cum ai putea să coși tu, singur?

Orice ruptură cât de mică

cu mine doar se întregește —

de ce ascunzi ce vede-o lume?

Pe urma pașilor tăi, pururi

eu mă târăsc, de ce vrei oare,

să mă înlături de pe cale?

De ochiul tău dacă-ntr-o seară

mă voi ascunde, ce faci ziua?

Căci unde-i ac, dar nu e ață,

nu coși cu lauda-ngroșată.

Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,

și nu mă mai zărești pe mine —

dar ce te faci, când te privește,

cu mii de ochi, întreaga lume?

Sunt slabă și neputincioasă,

dar fără mine, ac puternic,

nu poți să faci o-mpunsătură!”

Traducerea George Dan

Poezie persană – Iradgi(1874-1926)

 Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale  mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.

Epitaful lui Iradgi

Voi, frumoase ale lumii noastre,

sau frumoase din adâncul vremii,

care veți veni în lumea noastră —

cel ce doarme în pământu-acesta

e Iradgi, Iradgi cu limba dulce.

Dragostea mi-a fost lumina vieții,

și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.

Eu, comoara vieții-am risipit-o

cu femei, și vinuri, și petreceri.

De oricine-i blândă și nurlie,

și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!

Sunt acela care-o viață-ntreagă

lângă voi am petrecut nopți albe.

Dezbrăcat de haina pământeană,

totuși, eu rămân sub pașii voștri:

deși sub pământ îmi este casa,

totuși, ochiul meu vă urmărește.

Stați pe-acest mormânt o clipă, două

și pășiți prin pulberile mele!

Când și când să v-amintiți de mine

și să-mi faceți inima să râdă,

inima din inima țărânii!…

Traducerea George Dan

Poezie persană – Amiri (1860-1917)

Sadeq Khan din Farahan, supranumit „Adibel-mamalek”(Cărturarul împăraților) și semnând Amiri a aparținut unei familii de literați. Cu o cultură vastă, cunoștea mai multe limbi străine din Orient și Occident. A participat la mișcarea revoluționară fiind la conducerea  mai multor ziare (Adab, Madgiles, Araghe-Adgiam și Afttab). A cultivat toate formele tradiționale de poezie, având ca gen preferat kasâda, în care și-a exprimat ideile novatoare, criticând vechea societate persană și adversarii politici. Opera sa, profund originală, poartă pecetea culturii europene.

Războiul

La-nceput războiul pare o mireasă

care-ncântă și răpește inimi;

are-o față aprinsă cum e Noo-Ruz-ul,

are părul negru: noaptea cea mai lungă.

Cine-i vede fața, mult se minunează

și-și îmbată ochii mijlocul privindu-i.

Apoi, când războiul și-a încins cuptorul

și văpăi de ură au cuprins văzduhul,

vezi ce e războiul: lup cu surlă hâdă,

porc mistreț cu colții sparți de grea izbire,

babă-cloanță știrbă cu păr alb ca iarna:

nu mai poate mintea la bărbați s-o fure,

c-un sărut nu poate un popor să-nșele

sufletul să-i fure sfâșiindu-l, pradă.

Jaf aduce-n pieptul plin de vitejie,

sângele prădându-i omului războinic.

Cine doar o dată mijlocul îi vede,

simte cum îi crește-n spate o cocoașă,

și, privindu-i fața, spatele-și întoarce.

Traducerea George Dan

Poezie persană – Forughi (1798 – 1857)

Prințul Abbas Forughi s-a născut la Bastam. Este considerat unul dintre marii poeți ai veacului al XIX-lea. În prima parte a vieții sale este panegiristul șahilor și prinților Ghadgiari; în a doua parte, când înclină spre sufism, scrie gazeluri remarcabile prin înalta lor filozofie și acuratețea stilului.

Răzbunare

Într-o noapte, în sfârșit, voi prinde

poalele suspinului de ziuă

aprig răfuindu-mă cu luna,

luna mea frumoasă și nedreaptă!

Ochiu-nlăcrimat mi-l voi deschide

în furtuna întristării mele,

înecându-mi vârfu-acestor gene

în adâncul inimii de sânge.

Voi răcni, zvârlindu-mă în mare,

voi răcni, zvârlindu-mă pe țărmuri,

și mă voi schimba în vâlvătaie,

pârjolind și țărmuri și talazuri!

Mă voi răzbuna pe păru-i negru,

desfăcându-l, buclă după buclă,

și-mi voi potoli a gurii sete

bând de pe rubine lungi săruturi.

Ori, lipsindu-mi ea, ca-ntr-o-nchisoare,

îmi voi șterge urmele-n țărână,

ori îi voi cuprinde  fără veste

gingașul grumaz pe totdeauna!

Dacă ea, șăhița frumuseții,

astăzi nu-mi va da dreptate, mâine,

poala i-o voi prinde și-o voi duce

drept la cel care dreptate-mparte.

Ori ea trupul mi-l va trage-n groapă,

învelindu-mi sângele-n țărână,

ori podoabe de argint și aur

îi voi pune pe grumaz și umeri!

Forughi*, iubita, precum luna,

dacă vălu-și saltă de pe față,

vei vedea o sută mii de pete

și pe soare și pe  mândra lună.

* În persană – „Iluminatul”

Traducerea George Dan

Poezie persană – Hatef

Mare poet din secolul al XVIII-lea, care a reînviat poezia în stilul maeștrilor clasici persani. S-a născut în Esfahan. A scris versuri și lucrări în proză, în limba persană și arabă. A practicat medicina. Culegerea sa de kaside, gazeluri și tardgibanduri se remarcă prin exprimarea ideilor abstracte ale sufismului într-un limbaj elocvent și folosind un vocabular bine ales. A murit în anul 1783.

Înalta demnitate

Cu genele să seceri spini, cu mâna

să spargi granit, să-l mesteci în măsele;

să scurmi cu unghiile drum prin munte;

să gâdili coada unei scorpioane

și să săruți, pe colții-ntorși, un șarpe;

să lupți cu ghiarele unui balaur

și să te-afunzi în gură de balenă;

să mulgi fierbinte lapte de la țâța

leoaicei, când turbată-i de mânie;

să bei otravă de  sub dinții cobrei;

o zi să cari în cârcă ditai diavol

și-o noapte să te culci strângând în brațe

o babă-hârcă, numai piei și oase;

setos, desculț și pârjolit de arșiți,

șchiop, fără bâtă, să bați drum de poștii

călcând prin bolovani și prin hârtoape;

să smulgi, când e flămând, o caldă pradă

din gura leului, ori de sub ghiară

panterei crunte să-i smucești vânatul;

să desenezi miniaturi frumoase

c-un fir de păr pe-o apă curgătoare;

c-un ghimpe verde să scobești o hrubă

prin cremene, ori să arunci arcanul

pe după gâtul vremii ce se duse,

ori să le pui căpăstru, și-n zăbală

să strângi răsufletele de pe urmă —

acestea toate mi se par de-o sută

de ori mai lesne de făcut, anume

de cât să stau la masă cu nemernici

și să beau cea mai bună băutură

din cea mai rubinie-rubinie,

înveșmântat numai în purpuri-purpuri.

Și Roata cerului de-o vrea să scoată

din mine numai pulberi, spune-i: „Scoate!”

Departe, oh, cât mai departe fie

de poala numelui meu orice scamă

și orice fir din pulberea rușinii!

Traducerea George Dan

Poezie persană – Saeb (1607-1670)

S-a născut la Esfahan, într-o familie de negustori din Tabriz. După studii, debutează ca poet, fiind solicitat la curtea Safavizilor de către șahul Abbas I. În 1658 a plecat în India, la curtea marelui Moghol șah Dgiahan. Spre sfârșitul vieții s-a întors în țara sa și a fost primit la curtea șahului  Abass al II-lea, care l-a numit „principele poeților”. Maestru de gazeluri, a fost prea puțin apreciat în Iran, în schimb s-a bucurat de o mare reputație în India și Turcia. Rămâne cel mai strălucit poet al literaturii persane postclasice.

Lumânarea viitorimii

Dacă de la bunurile lumii

ce te leagă, inima-ți vei smulge —

ți-ai și aruncat dăsagii-atuncea

către însăși ținta vieții tale.

Dacă, darnic, părăsești ospățul

pământean, pornindu-te spre moarte,

cată să rămâi în amintire

lumânare-arzând viitorimii.

De pe-acum cu lumea te împacă,

nu-i nevoie-n ziua judecății

să te rușinezi de rele fapte.

Cerurile îți vor sta sub ceafă,

dacă din a dragostei lumină

inima îți va rămâne verde.

Fiecare fir plăpând de iarbă

laude îți va aduce-n foșnet,

de-ai să fii izvor de rodnicie.

Dacă precum stele, avea-vei

noapte albă, ai să fii la față

luminos ca stelele frumoase.

Traducerea George Dan

Poezie persană – Vahși (1531 – 1583)

S-a născut în prima jumătate a secolului al XVI-lea în satul Bafgh, lângă Kerman. A trăit mai mult în Yazd. S-a inspirat din masnaviurile lui Nezami, a scris și el două pe care le-a intitulat Nazer și Manșur, respectiv Șirin și Farhad. A mai scris gazeluri și a născocit o formă fixă de poezie numită tarkib band.

 

Vulcanul

Mi-i teamă-n miezul nopții,

din piept, să scot suspine,

să nu scap vreo scânteie

din inimă — pe buze

ca să s-aprindă focul

pe undeva, prin preajmă!

Nu bate-n toba vrajbei

cu mine și, ai grijă,

de-oștenii mei războinici

mai bine te ferește!

De spun o rugăminte,

ostașii mei îndată,

năvală dau asupra

întregii lumi! Ia seama,

acest văzduh de-atâtea

suspine un vulcan e —

nu trece prea aproape

de mine! Prin dogoare,

când păsări trec, aripa

aprinsă și-o blesteamă!

Trezită-i băutura,

și fluierul nu scoate

un sunet. Este vremea

paharnicul să toarne

o nouă băutură

iar lăutarul nostru

un cântec nou să-nceapă!

De astăzi înainte

nu pot să-mi duc viàța

în temnița mâhnirii,

decât legat în fiare,

cu lacăte la ușă…

O, tu, Vahși, de-atâta

durere îndurată

îți picură din limbă

ucigătoare-otravă!

Pe-acest hanger au cine-i

viteazul să se-azvârle?

Traducerea George Dan

Poezie persană – Djami (1414-1492)

Ultimul mare poet al epocii clasice; s-a născut la Djam, în Khorassan. A studiat la Harat și Samarkand științele teologice și literare. S-a afiliat la o confrerie sufistă căreia i-a devenit conducător. Opera sa este una destul de amplă, lăsând pe lângă opera în proză, trei divanuri(Cele șapte tronuri, Leila și Magnum, Yusuf și Zuleika), cinci masnaviuri și un Baharestan(culegere de anecdote în proză amestecată cu versuri). A mai scris și biografii de poeți și ale sfinților sufismului. A murit în 1492 la Herat(Afganistan).

Măreția limbii și bogăția stilului fac din Maulana Djami unul dintre maeștrii literaturii persane.

 

Lumina feței tale…

Lumina feței tale, lumânare*,

răsfrântă în oglinda de azururi,

s-a preschimbat în rotunjimea albă

a soarelui zvârlindu-ți umbra-n pulberi.

Din razele luminii orbitoare

a fulgerat din cer doar o scânteie

din care-o flacără câzând pe arie,

a pârjolit și paiele, și pleava.

Mergeai mlădie într-un cor de îngeri

psalmodiind: „Ferice de iubitul

neprihănit găsindu-și o iubită

asemeni lui neprihănită, pururi!”

Când dimineața a văzut extazul

din ochii celor beți ce-n zori de ziuă

băut-au vinul frumuseții tale —

de ciudă, -atunci și-a sfâșiat pieptarul

de-atlaz strălucitor ca peruzeaua!

Văpaia ochilor tăi plini de taine

zvârli rugina roșie-a rușinii-n

oglinda minții, și-astăzi papagalul

cel gânditor nemaizărindu-și chipul

răsfrânt în apele oglinzii — tace.

Djami nu merită să se gândească

la dragostea aceasta, dar mândria

l-a azvârlit în valul ăsta aprig!

* Simbolul iubitei.

Traducerea George Dan

Poezie persană – Hafez (1325-1389)

Hage Samsuddin Mohammed Hafez sau Hafiz este cel mai mare poet al Iranului și unul dintre marii lirici ai omenirii. S-a născut în Șiraz, prin anul 1325 și a murit în 1389. Mausoleul său, aproape de cel al lui Saadi, este un loc de pelerinaj. Din fragedă copilărie, a dovedit o uimitoare memorie, devenind un hafez, adică un discipol care știa pe de rost Coranul. A început să scrie de tânăr, și numele său a căpătat repede faimă în tot Orientul islamic.

Inspirându-se din hedonismul catrenelor lui Omar Khayyam, din lirismul lui Saadi și sufismul  lui Moulavi, a îmbinat gazelul de dragoste cu cel filozofic, realizând astfel, într-un stil nou și unitar, cele peste 500 de gazeluri scrise în cea mai curată limbă persană, nedepășită până astăzi de niciun poet. Supranumit „Limba tainei”, acest geniu al Iranului cântă în romanțele sale dragostea și vinul(simboluri ale extazului sufist). Metaforele sale sunt simboluri: roza este iubita  și filomelul este iubitul care căntă, chinuit de ghimpii dragostei;  magul din tavernă este inițiatul care le întinde neofiților cupa inițierii;  chiparosul prefigurează moartea, busuiocul — nemurirea; părul sugerează mitul alexandrin al unicității din care se naște multiplicitatea  etc.

Lirica genialului poet din Șiraz a avut un larg răsunet în Europa.  „Divanul Hafez” la influențat la bătrânețe pe olimpianul Goethe în al său „ Divan-occidental-oriental”.

 

Mâhnirea singurătății

O, șah al frumuseții peste fire,

e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!

Grea, inima pe buze mi-a ajuns —

te-arată de pe unde te-ai ascuns!

Aceste flori nu vor păstra-n livadă

apururi frăgezimea de zăpadă.

Cât stai în tron, puternic să ajuți

supușii tăi sărmani și abătuți.

Dorința și mâhnirea depărtării

mi-au ars în vad pâraiele răbdării.

O, Doamne, taina asta s-o spun cui,

că nu-ți dezvălui fața nimănui

și ești oricând de față și oriunde?…

Paharnic al grădinii ce te-ascunde,

aceste ierburi verzi și roșii flori,

când nu-ți văd chipul, ele n-au culori.

Fă merișorul* pe alei să vină,

podoabe să-nflorească în grădină!

Durerea din pricina ta mi-i leac

în bietul meu culcuș pe care zac,

și-aducerile-aminte mi-s surate

șoptind în colțu-mi de singurătate.

În largul cerc al zodiilor sunt

al resemnării mele negru punct.

Mă sfâșie la sânge orice astru —

dă-mi vin în cupa mea de smalț albastru!

 

* Trupul; merișorul înlocuiește aici chiparosul

 

Traducerea George Dan

 

 

Poezie persană – Saadi

 

S-a născut la Șiraz, în primii ani ai secolului al XIII-lea, într-o familie de teologi. Și-a petrecut tinerețea la Bagdad, studiind literatura și științele religioase la universitatea Nezamie. Fugind de năvălirea hoardelor lui Gingis-han, pribegește prin Irak, Siria și Egipt. Luptă împotriva cruciaților francezi; spre sfârșitul Cruciadei a V-a cade prizonier la Tripoli, dar este răscumpărat de un bogătaș. După cincizeci de ani de pribegie, de la Nil  până dincolo de Munții Hindukuș, de la Marea Caspică până la Golful Persic, șeicul-derviș se întoarce în Șiraz unde își va redecta cele două celebre culegeri de anecdote morale: Bustan (Livada) în 1257 și  Golestan (Grădina Florilor) (1258), prima în versuri, a doua în proză ritmată și versuri

După moartea sa a cărei dată nu este cunoscută cu exactitate, trupul i-a  fost depus la Șiraz într-un impunător mausoleu împrejmuit de o grădină de trandafiri și chiparoși.

 

Raiul nostru

Raiul nostru-i întâlnirea

cu cei mai iubiți prieteni,

iar vederea unui dùșman

este-asemenea cu iadul.

Clipa ce-o petreci de față

c-un prieten folosește-o,

fiindcă rodul vieții noastre

este-n lume-acestă clipă!

O, câți divi n-au chip asemeni

lui Adam! Dar om e-acela

cu purtările alese;

chip plăcut și celelalte

nu-s decât desene scrise

cu oțel pe nestemate.

Niciodată pizmăreț

n-am fost, nici n-oi fi vreodată,

decât pe cei doi prieteni

ce se-mpacă de minune.

Liniște deplină nu e-n

lumea-ntreagă, iar de-o afli

nu-i decât în ochii unui

prieten cărui te destăinui.

Dulce-i lumea și sunt bune

avuție și trup falnic,

însă mai presus de-acestea

toate — e un bun prieten!

Traducerea George Dan