Solar

Și mările ne poartă acum mai departe (XIV)

Ioana Maria au fost nopți
când m-am gândit tot timpul la tine
și alături de mine a stat
pasărea rece a morții;
sau alteori,
pasărea necunoscută
care aduce pe aripile ei, nebunia.

În astfel de nopți Ioana Maria
eu am stat față în față
cu marile întâmplări ale lumii
cu moartea, cu nebunia
nopți în care m-am gândit la tine Ioana Maria
și am fost singur și gol în lumina dureroasă a lunii
care de pe cer îmi sugea sângele picătură cu picătură
și mă lăsa zorilor palid, pierdut.

În diminețile următoare tu mă vedeai
cum veneam la suprafața zilei
ca din străfunduri oceanice
și uitându-te la mine, spuneai: ești palid.

Da Ioana Maria, eram palid
și de câte ori am să mă gândesc la tine am să fiu palid
toată viața mea.


Poem de Geo Bogza

Publicitate

Vuiet de brazi

O, sora mea tristețea, iasomia -
neauzite gemete strâng
în vuiet de brazi
sub fermecata lunii paloare...

Du-te! i-am spus, pleacă, suflete,
mi-ai devenit strivitoare povară,
lasă-mă singur, limpede, mineral,
ori lasă-mă-n carne, pe brânci,
mărunt, pofticios, nesătul -
toate-mi sînt grele, adânci și amare,
albe fâșii de durere...
(O, Doamne, iubita
și-a pierdut creionul dermatograf!...)

Din ceasul meu, plin
de rozătoare furnici, curge
un fin rumeguș alb, sonor,
care-mi pudrează fără-ncetare
fruntea postumă... O, aș trăi
în dureri comparate, orgolios,
scuturând peste mine
zăvoiul memoriei...

O, sora mea tristețea, iasomia-
cuțite de jale și vuiet de brazi
și vuiet de păsări amare, de tutun,
sub fermecata lunii paloare...
(O, Doamne, să nu uit, iubita
și-a pierdut creionul dermatograf!...)

Poem de Geo Dumitrescu

Traveling Light

Stars

Două zile însorite la Florieni

Aceasta este o selecție din prima serie de fotografii a acestui an. Le-am făcut la Florieni, unde m-am bucurat la început de ianuarie de două zile de primăvară.

Jane Russell (1921-2011)

Marea iubire

Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge și se vor întoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură. Și atunci întunericul nu va mai fi o atracție irezistibilă și nu te vei mai ameți la viziunea prăpăstiilor  și adâncimilor.

Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinii, dematerializat de raze și purificat de seninătăți, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii și a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

Fragment din „Pe culmile disperării” de Emil Cioran

Tramvaiul 26

 

Tradiție

De când circulă douășase, familia mea are locul rezervat în tramvai. Uite plăcuța cu numele nostru. Aici a stat întotdeauna tata, aici a stat bunicul. Ședeau nemișcați cu biletul în mână, cu zâmbetul pe buze. Uite, acum eu păstrez colecția de vederi din stațiile unde oprește douășase. De la tata știu cum trebuie unsă din când în când fereastra cu lac de unghii ca să strălucească priveliștile.

Când mă mai hotăresc să cobor și s-o văd pe nevastă-mea așez în locul meu pe scaun un manechin, un portret de-al meu, și-i fixez biletul între degete.  Un manechin îmbrăcat în hainele mele de mire. Când mă întorc îl găsesc murdar de ruj pe obraz, de la domnișoarele care nu îndrăznesc să mă sărute chiar pe mine. Noaptea îmi chem nevasta și copiii la depou, îi urc în vagon, iar eu, așezat în locul vatmanului, învârt manivelele și sun din oră în oră clopotul tramvaiului până în zori.

Poem de Cristian Popescu

 

Despre libertate

Pentru mine asta e prima zi tristă din anul acesta, a plecat dintre noi Cristian Pațurcă, autorul Imnului golanilor. Ieri seară, am văzut un documentar emoționant despre poetul timișorean Ion Monoran. Pe cei doi îi unea dragostea de libertate,  amândoi erau convinși că românii nu au avut parte de ea după evenimentele din decembrie 1989, ci doar de o facătură dată cu lingurița de Iliescu & clica de activiști și securiști. Când văd România de azi, realizez că au avut mare dreptate. Atunci a existat o șansă să se vindece  rana, acum cangrena e generalizată.

*    *   *

Când nu-ți mai rămâne altceva de făcut

aduni toate cuvintele care-ți vin pe limbă

și începi să vorbești despre libertate.

Atâta timp cât poemele despre libertate

rămân întotdeauna neterminate

nu-ți mai rămâne altceva de făcut

decât să continui ce ai început

atât cât te țin puterile

fiind încredințat că după tine

se vor găsi și alți continuatori

care probabil că vor reuși să spună lucrurilor pe nume

mult mai răspicat decât ai făcut-o tu.

Poem de Ion Monoran