Adesea cerul se dezvăluie noaptea

Mondal este parizian
Din vechea rasă a bastarzilor
E singur slab sărac
Se vede cât de colo c-abia își duce viața
N-are nimic cu nimeni nici cu dușmanii lui
Îl lasă rufăria
Pereții casei se jupoaie
Inima-i slăbește
Ochii lui și-au pierdut strălucirea
E prea târziu să mai aibă păreri
Nici somnul și nici vara nu-i mai sunt de folos
Nu-i stă gândul la moarte

Pe câmpul răvășit
Nici bun nici rău
Rădăcinile gemetelor
Au putrezit
Și iarba-i culcată
Strivită îngrămădită
Ca niște cărți
Funebrii toporași sună a os
Și a înțepeneală ca buzele livide
Broaștele șanțurilor astupate
Mâinile care se deschid sunt prinse
De tremurul ușor al mâlului
Sub vântul ca mahonul
Nervii
Sub vinele umflate ale ploii enorme
Pământul nămolos
Sub sorele surd
Inima

Mărețe hamurile grele
Ale vremii rele de fiecare zi
Sigură de drumul ei printre oameni

Atâta jale
Atâta sfidare
Și totuși pe pământ sunt râsete
Aplaudând făgăduieli de sânge tânar
Fără de amintiri
Făgăduieli de soare proaspăt
La picioarele ultimilor metereze
Ce vin se-alipească zilei
Cu totul de neînțeles

Devreme ce Mondal fecior a tot ce vrei și a mai nimic
E singur nu are nimic nu vrea nimic
Nici măcar să-și înfrunte dușmanii.

Poem de Paul Éluard

Traducerea Virgil Teodorescu

Steppin’ Out

patru poezii

niciodată

n-am să pot ridica
de pe mine acestă lespede
eram copil
dam pietrele într-o parte
ca să văd ce ascund
găseam râme ori limacși
câteodată insecte care
iubesc umezeala și întunericul

ora purpurie

aștepta la semafor
când a văzut păsărea strivită
și pata purpurie peste
care a trecut un autobuz
penele ce nu se puteau desprinde de asfalt
deși o adiere dorea să le ducă departe

orbire

doar ploile vor mai schimba apa din bazin
în curtea părăsită de la marginea orașului
unde tufele de buruieni și vântul dau noi forme
acolo uitarea crește ca o plantă agățătoare
n-am să tai lanțul ruginit de la poartă
mână copilului ieșită prin gard
vrea de fiecare dată să prindă
mingea de tenis scămoșată

mesaj într-un acvariu

nu mai știu nimic despre viață
și aproape nimic despre iubire
e bine că nu urci aici
unde ai putea găsi aceste
rămășițe nepământești
semnele zbaterii în praf
ale peștelui betta

Profeție

Cum nu mai sunt tânăr în viaţa asta
şi-mi pare că nu mai sunt
atâtea plăceri după care să tânjesc
Ce fericire să fii liber
să scrii despre maşini şi războaie, adevărurile epocilor,
să arunci vechi şi inutile
cravate şi pantaloni care nu ţi se potrivesc.

9 ianuarie 1985

Poem de Allen Ginsberg

Traducerea Domnica Drumea

Pequeño vals vienés

o punte

ca să construiești o punte
între malurile prăpastiei
ai nevoie de cel puțin două pietre


una care pleacă

și cealaltă care ajunge

ceva nu tocmai solid
și care-și schimbă mereu culoarea
cum ar fi o memorie
sau un cameleon

fiecare
în spate
cu propria cruce de apă

poem de Valeriu Mircea Popa (1947-2021)

Deocamdată

Deocamdată sunt încă aici şi mai stau
Nu mi se pare prea bine dar mai aştept
Mă deprind în tăcere cu spaima
Adevăratei vieţi spre care mă îndrept.

Nopţile au o lumină ciudată
Doar din când în când mă învălui bine
Întunericul în care nu mai pot să disting
Eul meu care plânge de cel împăcat cu sine

Şi cu tine şi cu cel care a pus graniţe
Între sufletul meu şi-ntre sufletul tău blând
Pregătit de plecare de multă vreme
Şi uşor obosit aşteptând

Să se ajungă până la capăt.
Deocamdată sunt încă aici şi e încă bine
Mai aştept să te văd cum te îndepărtezi încet
Şi mai aştept ceva care nu mai vine.

Poem de Ileana Mălăncioiu

Toate zborurile au fost anulate

Meditația din Golful Francezului

Visez la strălucita logodnă
a Cancerului cu Nebunia
în zilele de aur ale lunii Mai

Iubita mea cea neiubită
în ziua morții se mărită
iar poezia mai există
numai atunci cînd nu există

Tu Iris nădejdea ți-o pui în trei mii de greieri
pe care îi ții în odaia-ți

Visez la strălucita logodnă
a Cancerului cu Nebunia
în zilele de aur ale lunii Mai

Pe malul apei Neckar, pe drumul zis Zwingel
Poetul avea-ngăduița să meargă
încolo și-ncoace. Cărarea aceea de piatră
e lungă de pași două sute
și totuși ceva străbătu
prim zidul de diamant al Eonului

Tu Iris nu cugeta
la marea explozie a lumilor, la efectul
Big Bang (premiul Nobel de astrofizică)

Iubita mea cea neiubită
în ziua morții se mărită
iar poezia mai există
numai atunci cînd nu există

(Greierii spune Iris de două feluri pot fi,
cu trilul continuu sau ceilalți cu tril
fragmentat ca sintagmele
tabletelor orfice
semnal discontinuu
natura luminii)

Visez la strălucita logodnă
a Cancerului cu Nebunia
în zilele de aur ale lunii Mai

Și cât de ușor și cât de ușor ar fi totul
în clarul ether al mării acesteia,
numele stelei s-ar stinge
însă durerea
de a fi fost nu se stinge "cu toate
apele mării"

Corp negru absoarbe emanațiunea și totuși
el însuși nemântuit emanațiune continuă
neistovit este trilul
Marelui Greier
ci Soarele iată se-ntunecă
deasupra mormântului scit

Vieți fără număr o singură viață
nimic niciodată nu s-a sfârșit
decât secunda aceasta
numerotată
la infinit

Întruchipările vidului
splendid vis al
Neantului
poate că numele lui 
este Iris

Iubita mea cea neiubită
în ziua morții se mărită
iar poezia mai există
numai atunci cînd nu există

Poem de Mihai Ursachi

All things will die