cântec 226

Fantastic tunet zgâlțâi tăriile, în înalt.

Animalele se așezară față în față & se priviră feroce.

Henry se temea.

Dragostea ei, care nu era chiar cea a unei fecioare,

nu reușea să-i aline spaimele teribile, care ajungeau

departe într-o așa lume.

 

Se ridică din beregate durerea. Dispărură în aer

mulți, și mulți pe pământ, și mulți în ape.

Nu era un loc de iubit.

Degete în ochi, explozii enorme ale

ceea ce nu știm, până când trezia devenea un viciu.

„Căderile noastre nu garantează”, zicea un prieten.

 

Am văzut-o  în vis, din visul meu ea se trezea,

drăgălășenie & galanterie & iubire

și tot tacâmul.

Avea părul lung de parcă părul lung e de  ajuns

ca să înece ca un fum ororile. Ce făcea în fum

cu ea el nu va spune.

 

Poem de John Berryman

 

Traducerea Radu Vancu

 

Reclame

Flori de cancer pentru tine

287_LI

 

Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.
dede scoate şi ea farfuriile nespălate
afară în ploaie. Vezi, nu e un motiv
de tristeţe ploaia prin care mă plimb
cu mâinile în buzunarele hanoracului
unde te port ca într-un marsupiu.
Şi mă gândesc că, da, aş putea fi
un monstru de tată care să aibă uter
doar pentru tine ca să te nască
pe tine şi copii pe care n-o să-i ai.
Malformaţia mea congenitală
putea să înflorească şi în altceva decât cancerul.
Pe RMN- Flori de cancer pentru tine.
Nu te uita la mine ca la un monstru.
Loveşte-mă.
Din mine cad bomboane ca dintr-un piñata.
Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.
Am făcut să plouă pentru tine
aşa cum odată o femeie mi-a zâmbit
şi eu am făcut să ningă.
Copacul îţi întinde la fereastră
un buchet de flori de cireşe,
preferatele tale, chiar dacă eşti alergică
la căpşuni şi fragi- eu tot cred că pierzi ceva
ursoaica mea tristă, înnebunită de cântecul ăsta
ca de un câine care aleargă-n juru-i
dede e genul care se va urca în copac
fără să-i pese că nu va mai putea să se dea jos,
fără să-i pese de logica poemului meu
ursoaicele nu se pot urca în copaci
ursoaicele mor mor după fragi
dede, mi-ai adus circul în poezie
şi ursul care merge pe bicicletă
pe un fir de sârmă jonglând cu portocale
Despina, mi-ai spus
că o să mi te arunci în braţe când ai tu chef
te-ai hotărât în care prăpastie?
tu eşti departe, departe
eu sunt singur, singur
singur ca un cuvânt neinventat
aici tot timpul îmi dau ceasul înainte
sau înapoi cu o lună
şi nu se întâmplă niciodată nimic
hai să terminăm totul
moartea e cel mai puternic afrodiziac
în loc de taxi luăm un inorog sau un centaur
şi ne ducem departe, departe
singuri, singuri.

 

Poem de Adrian Diniș (4 iulie 1986-16 iulie 2018)

Școala frumuseții

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii —
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:
uite, îţi încredinţez aceşti fluturi,
o mie de fluturi tineri, frumoşi —
ia-i şi învaţă-i să zboare,
bănuit să zboare, în calde furtuni de culori,
în furtuni de culori neştiute, subţiri,
mereu schimbătoare şi pure,
învaţă-i să zboare precum
freamătul fin al genelor tale
pe obrazul meu ars, de argilă.

Un pui de panteră am să-ţi aduc,
să-l înveţi
neprihănita, leneşa pîndă felină,
spaimele crude, întunecoase, ale pădurii,
să-l înveţi iscusinţa de-a ucide cu graţie
îndelung alintindu-şi prada, fosforescent.

Am să-ţi aduc apoi corcoduşul, laleaua,
să-i înveţi să-nflorească
iubindu-se prin nevăzute fire de pulbere.
Şi stînca oarbă, informă, de marmoră
ţi-o voi aduce – învaţ-o tu
taina tulburătoare
a rotunjimilor albe, trandafirii.

Am să-ţi aduc deopotrivă
lacul verzui de sub munte,
să-l înveţi tăcerile rodnice, adînci,
în care argintiu săgetează
făgăduite revelaţii, cîntece, ori întrebări,
să-l înveţi să lucească, să cînte sub lună
liniştit, pur, adînc, ca ochii tăi…

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii,
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:

voi, minuni şi averi ale firii
să fiţi cuminţi, să fiţi silitoare!…

(Nevoia de cercuri, 1966)

Poem de Geo Dumitrescu

Rain


Poema finală

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni,
Ascuns în pivnița adânca, fără a spune un cuvânt.
Singur să fumez acolo, neștiut de nimeni,
Altfel, e greu pe pământ…
Pe stradă urle viața și moartea,
Și plângă poeții poema lor vană…
Știu…

Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis —
Plumb, și furtună, pustiu,
Finis…
Istoria contemporană…
E timpul… toți nervii mă dor…
O, vino odată, măreț viitor!
Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu știe nimeni,
Mâhnit de crimele burgheze fără a spune un cuvânt,
Singur să mă pierd în lume, neștiut de nimeni,
Altfel, e greu pe pământ…

 

Poem de George Bacovia


Arca

Furtuna de primăvară-a răscolit
umbrela salciei,
în vârtejul de aprilie
s-a prins de crengile grădinii vălul
de aur ce-mi ascunde morții,
câinii mei credincioși, bătrânele
slugi — câți de atunci
(când salcia era blondă și eu cu praștia
îi retezam inelele) s-au prăbușit,
de vii, în trapă. Sigur, vijelia
i-o aduna sub vechiul, cunoscutul
acoperiș, departe însă, mai departe
de-acest pământ mușcat de fulger,
unde sânge și var tot clocotesc în urma
tălpii de om. În cuhnie aburește
polonicul, scoica lui cu lungi reflexe
chipuri osoase concentrează, boturi
mult ascuțite, și-n final magnolia
îl ocrotește când o suflă vântul. Vijelia
de primăvară arca mi-o lovește c-un lătrat
de devotament, o, pierduților!

 

Poem de Eugenio Montale
Traducerea Ilie Constantin

Almost a kiss


Cântec orfan

Dacă-n război va fi să mor,
nimeni n-o plânge, n-o să știe,
măicuța mi s-a stins de dor
prieteni n-am, și nici soție.
*
Nu-s trist, inima mea bătând
ca-ntr-un orfan, se consolează
cu gândul că, luptând, curând
moartea-mi va fi și ea vitează.
*
Cunosc acest de lacrimi drum,
sufletul meu, bogat, în mine-i,
amărăciuni în el, duium,
și bucurii ascunse bine.
*
Să trec din lume liniștit
cum și venisem, fără milă,
precum un cântec amăgit
de-o amintire inutilă.
*
Poem de Dimcio Debelianov
Traducerea Constanța Buzea