Prima tâlcuire în oglindă

Să-ți înnăbuși câteva gânduri —
de aceea să ai senzația că porți în tine niște cadavre.
Te ridici în pat, faci câțiva pași prin camera
infestată de o lumină de crepuscul
și privești concentrat podeaua.
Deodată simți nevoia imperioasă de a-ți privi fața,
să știi că exiști,
și privești în oglindă.
Dar oglinda nu mai este  acolo —
cineva a agățat-o de peretele opus,
iar tu nu privești porțiunea aceea de zid unde odată
                                                      stătea atârnată oglinda,
un dreptunghi de zid mai puțin decolorat
                                                         decât restul zugrăvelii
și chiar crezi că aceea este fața ta —
fără gură
fără ochi
numai obraz.

 

Poem de Iustin Panța

 


Mutilarea artistului la tinerețe


legendă

urme foarte adânci pe zăpadă

mulțumirea așchia asta în carne

lumina tulbure a lunii februarie

nici vorbă nici vorbă nici vorbă



ne întoarcem dintr-o călătorie obișnuită

mai avem câteva ceasuri de mers

prin zăpadă și prin lumina tulbure

a lunii februarie nici vorbă



și când am ajuns la marginea pădurii

și  când am aprins focul din nou

le-am simțit răsuflarea în ceafă

doi călăreți falnici și lângă ei umbra



celui de-al treilea (pirpiriul) atârnând

ca o blană rece de câine ca un stindard

urme cât se poate de vizibile pe zăpadă

și lumina tulbure a  lunii februarie



ne-am uitat cu subînțeles unii la alții

am deschis repede cartea cum ai deschide

fereastra dinspre grădină în zorii zilei

câștiguri și pierderi scria acolo negru pe alb



dar într-o limbă de care nu ne mai aminteam

câștiguri și pierderi scria — într-un timp

care de mult timp nu mai era al nostru



Poem de Virgil Mazilescu

Despărțire

E osul pur
curbat deasupra inimii
pierzându-se în viaţa ei secretă.

Nimic nedemn –
e numai osul inimii.
El poate fi trădat ca orice lucru.

Şi neputinţa ta de-a mă iubi
şi cum te-apleci – el tremură înalt
pe cerul unei ţări de mult uitate

şi cum te-apleci
el tremură înalt
el care poate fi trădat ca orice lucru.

Poem de Florin Mugur


Winter poem


Odăi visate

Când trec pe unde furăm iubire prin odăi
Şi umbre de-altădată mă-ntâmpină mă-ncearcă
Un lacăt rugineşte în aer şi e parcă
S-ar auzi un geamăt de dulăi.

Nu mai sunt eu? Sunt altul? Şi haina nu mă-mbracă
Îmi cade de pe umeri. Şi umerii-s văpăi.
Şi pasul regăseşte singur, uitase căi
Gânduri zvâcnesc ca peştii în pescăreasca barcă.

Îmi pipăi tot trecutul şi-l recunosc – armură
Dar nu mai ştiu pe clape să cânt şi nu mai sunt
Insul de vrajă care să-nvie scumpa gură.

Genunchii – două urne – se-apropie de pământ.
Şi umplându-l de argilă ca de o apă pură
Trec tremurând pe-alee prin câte umbre sunt.

Poem de Ilarie Voronca

 


O femeie străină

Ciudată era doar prezența ei în odaia mea goală.

S-a dezbrăcat și s-a culcat cu mine ca o vulpe.

A spus că are zi liberă.  Că va pleca departe de oraș

Și că e mai bine să se culce cu mine acum.

Și-a luat hainele, cămașa și ceva bani de buzunar,

Cu bine, umbră, i-am zis, cu bine, n-o să ne mai vedem

                                                                                       niciodată.

Și așa s-a întâmplat.

Dar ce bucurie mai mare să știi

C-ai fost cu cineva necunoscut într-o cameră goală,

Amintirea unei femei plină de păcat

Care mărturișește că iubește patul.

Și atunci de ce e nevoie să acoperim fericirea

Cu mâna? De ce să fim buni?

Fii sigur că viața ta miroase a crenguță de brad

Și că niciodată n-o să mai rămâi într-o cameră goală

Fără să te gândești la ea.

Ciudată era doar prezența ei,

De unde se vede că lacrimile, plânsul

Sunt ca bătrânii pianiști.

Care aprind o lumânare în plină zi.

 

Poem de Vasile Petre Fati din excelenta antologie „O anumită căldură umană” apărută la Casa de Editură Max Blecher.