Ia-mă

Ia-mă-n azur și în soare,

Ia-mă în largul mării și-n munți.

 

Când voi merge în iarba din adâncul mărilor,

                                                      singur voi merge.

Căci iată, de-acolo am venit — clorul și sarea

                     sunt oasele, sângele.

Acolo nările duc plămânilor aer. Acolo

                      oxigenul strigă să fie lăsat a intra.

Acolo în rădăcinile ierbii din adâncul mărilor,

                                                       singur voi merge.

 

Iubirea duce departe. Acolo sfârșește iubirea

Ia-mă-n azur și în soare.

 

Poem de Carl Sandburg


White


până și zâmbetul

ea e femeia din vis. pe când străbăteam

o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri

carența și pavăza înțelepciunii carența și pavăza



și brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)

sângele ei de pretutindeni și dintotdeauna. picioarele ei

ca două lungi strigăte ale morții pe nisip.



și o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până și zâmbetul.



Poem de Virgil Mazilescu

 


madrigal răsturnat

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!…
Tot ce mi-ai dăruit sporește, urcă –
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălțile neadânci uscate de vânt.
Mi-ai dat puțin – ți-am luat tot,
ochii mei te păstrează întreagă
și-n cana de lut a inimii mele
murmură sângele tău.
 
Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!…
Tot ce era frumos, tot ce era de preț
pe piept am luat, pe frunte, comori uriașe –
ce-a mai rămas e aproape nimic
și mai puțin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămâne,
căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia în urma sacului rupt.
 
Ai rămas puțină, fată tristă, creangă desfrunzită!…
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori şi de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos și năstrușnic,
ți l-am furat, dezgropându-l din inima ta
și lăsându-te stinsă, deșartă,
ca o veștedă crisalidă pustie.
 
Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!…
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer –
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.
 
Chiar umbra ta, să n-o cauți zadarnic,
ți-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci când inima mea, explodând,
te-a spulberat.
Și iată mâinile mele, privește-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, așa cum rămâne
pe cojile nucii urma miezului dulce…
 
Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporește –
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânturi…
 
Și-ți strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizând fereastra spre luna ce scapătă,
îți strig mereu cu mâhnire adâncă și teamă:
ai să te faci urâtă, ai să te faci puțină,
fată tristă, fată de gheață.
 ♥
 Ai să te faci urâtă, fată amară!…
 ♦
Poem de Geo Dumitrescu

Dark Night Of The Soul


Un poem de Svetlana Cârstean

Unii au murit și nu mai sînt
alții nu au murit și nu mai sînt
alții dorm deja
eu
sînt o fată zdravănă care
nu-ncetează să sară
gravitația-i cel mai simplu
de demonstrat. oricît de sus
ai sări
te întorci mereu de unde-ai plecat.

 

Din volumul „Gravitație” – Editura Trei(2015)

 

 


carne macră

doar ce-am căzut în acest sac de oase

iar pielea asta pufoasă-i doar iarba

pe care o hrănește-n adânc o moarte secretă.

gustă din pajiștea mea.

 

mâine. încă o pălărie

a domnului niciodată.

știu că mai are destule în garderobă

dar gustă, nu înghiți

 

Poem de Mugur Grosu

 


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 87 de alți urmăritori