Rar

E ciudat c-am venit printre voi atât de târziu

Și că neîmplinit voi fi mereu.

Încă rămas în vis, aștept.

Și rar, în zbor aproape stins, eu trec.

♣

Dar mă mai tem că voi pleca-napoi copil,

Aproape trist și gol.

Dac-aș putea să aflu clipa aceea de înec

Și rar, în zbor aproape stins, să pot să trec.

♣♣

Poem de Angela Marinescu

The woman

Apari să dai lumină

Apari să dai lumină arcatelor ferești,
Să văz în templu-i zâna cu farmece cerești.
Prin vremea trecătoare lucește prea curat
Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.
Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți…
O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți!

Îndură-te și lasă privirea-mi s-o consol
La alba strălucire a gâtului tău gol,
La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,
La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,
Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori…
O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători!

Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,
În dulcea-nfiorare a sufletului cald,
Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,
Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,
Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci…
O, marmură, aibi mila de stingerea-mi pe veci!

Ca iarna cea eternă a Nordului polar
Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,
Nimic nu luminează astei pustietăți,
Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,
Plutind de asprul viscol al morții cei de veci…
Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci!

Din lumea de mizerii si fără de-nțeles
Cu ochii cei de gheață ai morții m-am ales
Și totu-mi pare veșted, căzut și uniform.
Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,
Încât numai de nume îmi pare că exist…
Tu doar răsai c-un zâmbet în visul meu cel trist!

Cu ochii tăi de înger mă mângâi și mă minti,
Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,
De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,
Cum nu se află-n lumea aceasta nicăiri,
Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,
Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!

Nici luna plutitoare, nici stelele din cer
N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,
N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereti,
Măcar să am de-acuma o sută de vieti,
Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat…
Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!

Ca toamna cea târzie e viata mea, și cad
Iluzii ca și frunza pe undele de vad,
Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,
Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,
Pustiul si urâtul de-a pururi mă cuprind…
Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind!

Precum corăbii negre se leagănă de vânt
Cu pânzele-atârnate departe de pământ,
Cum între cer și mare trec păsările stol,
Trec gândurile mele a sufletului gol,
Întind ale lor aripi spre negre depărtări…
Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci
Pe cele doua brațe întinse-a sfintei cruci
Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;
Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,
Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist…
O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!

Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,
Mai mândra, tot mai mândra la fiecare pas…
Visez, ori e aievea? Tu ești în adevăr?
Tu treci cu mâna albă prin vițele de păr?
Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept…
O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept!

Poem de Mihai Eminescu

O întâmplare

Într-o dimineață am urcat în odaia pustie

Ca un om al secolului. Ceva s-a întâmplat, am spus,

Un lucru de care îmi este teamă. Am privit

Înaintea mea dar nu am văzut lucrul acela,

O umbră subțire în dreptul ferestrei,

Acolo unde îmi cade o rază de soare pe mâini

Ca dinainte de debarcarea fenicienilor.

Apoi odaia pustie în lumina aceea medievală

De parcă cineva a privit totul înaintea mea

Pentru totdeauna; nici un semn, nici o primejdie.

Ceva s-a întâmplat, am spus, un lucru

De care trebuie să-mi amintesc, acum, totul.

 

Poem de Vasile Petre Fati

Alone with everybody

Străzile

Străzile din Buenos Aires

au și început să fie măruntaiele sufletului meu.

Nu străzile energice,

supărătoare din pricina grabei și a vacarmului,

ci familiara stradă de cartier

îmblânzită de penumbră și asfințit

și acelea și mai periferice,

văduvite de copaci milostivi

unde căsuțele austere de-abia se aventurează

copleșite de nemuritoare distanțe

și într-o viziune adâncă se pierd

de cer și de câmpie.

Pentru cel care jinduiește să descopere sufletul

toate sunt promisiunea fericirii

căci la adăpostul lor se înfrățesc atâtea vieți

dezmințind schimnicia caselor

iar pe aceste străzi, cu eroică voință de a se amăgi

umblă speranța noastră.

Spre alte puncte cardinale

străzile s-au desfășurat asemeni unor drapele;

o, de-ar flutura aceste drapele

și-n versurile mele stângace.

 

Poem de Jorge Luis Borges

Traducerea Petre Stoica

Prima tâlcuire în oglindă

Să-ți înnăbuși câteva gânduri —

de aceea să ai senzația că porți în tine niște cadavre.

Te ridici în pat, faci câțiva pași prin camera

infestată de o lumină de crepuscul

și privești concentrat podeaua.

Deodată simți nevoia imperioasă de a-ți privi fața,

să știi că exiști,

și privești în oglindă.

Dar oglinda nu mai este  acolo —

cineva a agățat-o de peretele opus,

iar tu nu privești porțiunea aceea de zid unde odată

                                                      stătea atârnată oglinda,

un dreptunghi de zid mai puțin decolorat

                                                         decât restul zugrăvelii

și chiar crezi că aceea este fața ta —

fără gură

fără ochi

numai obraz.

 

Poem de Iustin Panța