Poem patetic

Ce e gălăgia asta pe scară?
E dragostea care sfârșește,
e bărbatul care încuie acum ușa
spânzurându-se cu șnurul perdelei.
a
Ce e gălăgia asta pe scară?
E Guiomar care-și acoperă ochii cu batista
și-și suflă nasul zgomotos,
e luna liniștită pe tacâmuri și vase
care sclipesc în bucătărie.
a
Ce e gălăgia asta pe scară?
E robinetul care picură întruna,
e un om care plânge în liniște
povestind cât a pierdut la barbut
în timp ce orchestra cântă
din ce în ce mai monoton.
a
Ce e gălăgia asta pe scară?
E fecioara care suflă din trombon
e copilul cu o tobă,
e episcopul cu un clopoțel,
și-i cineva care înăbușă murmurul,
murmurul năvălind din  inima mea.
a
Poem de Carlos Drummond de Andrade

Traducerea Petre Stoica

 

 

 

 

 

 

 

 


Stars


Zi și noapte

Chiar și un fulg zburând îți poate desena
chipul, ori raza ce se joacă de-a v-ați ascunselea
printre mobile, capriciul unei oglinzi
de copil peste acoperișuri. Pe ocolul de ziduri
trene de aburi alungesc turlele plopilor
și jos se-nfoaie pe crăcană papagalul
tocilarului. Apoi noaptea de zăduf
peste piață, și pașii răsunând, și veșnic această
trudă aspră de a ne scufunda pentru a răsări egali
de secole, ori de clipe, din coșmaruri ce nu pot
afla din nou lumina ochilor tăi în peștera
incandescentă — și iar aceleași strigăte și plânsetele
lungi pe verandă
când bubuie lovitura care-ți înroșește
gâtul și sfărâmă aripile, o primejdioasă
vestitoare a zorilor,
și se trezesc mănăstirile și spitalele
la o sfâșiere de trâmbițe…

 

Poem de Eugenio Montale

Traducerea Ilie Constantin

 

 


Ia-mă

Ia-mă-n azur și în soare,

Ia-mă în largul mării și-n munți.

 

Când voi merge în iarba din adâncul mărilor,

                                                      singur voi merge.

Căci iată, de-acolo am venit — clorul și sarea

                     sunt oasele, sângele.

Acolo nările duc plămânilor aer. Acolo

                      oxigenul strigă să fie lăsat a intra.

Acolo în rădăcinile ierbii din adâncul mărilor,

                                                       singur voi merge.

 

Iubirea duce departe. Acolo sfârșește iubirea

Ia-mă-n azur și în soare.

 

Poem de Carl Sandburg


White


până și zâmbetul

ea e femeia din vis. pe când străbăteam

o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri

carența și pavăza înțelepciunii carența și pavăza



și brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)

sângele ei de pretutindeni și dintotdeauna. picioarele ei

ca două lungi strigăte ale morții pe nisip.



și o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până și zâmbetul.



Poem de Virgil Mazilescu

 


madrigal răsturnat

Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de piatră!…
Tot ce mi-ai dăruit sporește, urcă –
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălțile neadânci uscate de vânt.
Mi-ai dat puțin – ți-am luat tot,
ochii mei te păstrează întreagă
și-n cana de lut a inimii mele
murmură sângele tău.
 
Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată de fum!…
Tot ce era frumos, tot ce era de preț
pe piept am luat, pe frunte, comori uriașe –
ce-a mai rămas e aproape nimic
și mai puțin încă, ce-a mai rămas,
încet, încet, tot mie-mi rămâne,
căci strâng după tine harnic, avar, bob cu bob,
ca vrabia în urma sacului rupt.
 
Ai rămas puțină, fată tristă, creangă desfrunzită!…
Ca un tâlhar sălbatic te-am prădat:
te-am jefuit de taine, de idoli,
de flori şi de lacrimi,
iar fluturele tău viu, luminos și năstrușnic,
ți l-am furat, dezgropându-l din inima ta
și lăsându-te stinsă, deșartă,
ca o veștedă crisalidă pustie.
 
Ai să te faci urâtă, fată tristă, fată amară,
ca o grădină bătută de grindină!…
Lacom, înfrigurat, te-am spălat în apele mele,
te-am ales, strecurându-te ca pe un nisip aurifer –
nimic n-am scăpat printre degete:
toată pulberea ta strălucitoare
e-n mine.
 
Chiar umbra ta, să n-o cauți zadarnic,
ți-am oprit-o pe zid, la plecare,
atunci când inima mea, explodând,
te-a spulberat.
Și iată mâinile mele, privește-le:
în palma lor a rămas încrustată
urma genunchilor tăi, așa cum rămâne
pe cojile nucii urma miezului dulce…
 
Săracă ai rămas, fată tristă, fată proastă
în mine sunt toate comorile tale,
tot ce mi-ai dăruit urcă, sporește –
piere încet ce ți-am dat, așa cum seacă
bălţile neadânci uscate de vânturi…
 
Și-ți strig în fiecare noapte, răutăcios,
deschizând fereastra spre luna ce scapătă,
îți strig mereu cu mâhnire adâncă și teamă:
ai să te faci urâtă, ai să te faci puțină,
fată tristă, fată de gheață.
 ♥
 Ai să te faci urâtă, fată amară!…
 ♦
Poem de Geo Dumitrescu