soarele strigă și cade în frunze

soarele strigă și cade în frunze

în singurul parc al orașului

copiii orașului se fac încet mari

fără teamă la umbra doicilor

care croșetează aici de mai multe decenii

copiii orașului se fac mari – îmbrăcați

în coaja teilor tunși ca școlarii

doicile croșetează vitejește pentru nimeni

dorm ele cu ochi de iepure pentru nimeni

și eu pe aici – glorios și cu mâinile în buzunare

privesc atâta doar

știu că toamna e de ajuns să privești

distanța dintre copac și dispariție

∗

după o oră inventez acel cuvânt verde

ca ochiul tău verde în trei mări deodată

∗

Poem de Virgil Mazilescu

Publicitate

Răgaz

Nu știu cât am stat în acel hol întunecos

prin care treceau călugărițe și marinari

și-n care fumul alerga-n toate direcțiile

∗

Vocile se bolteau deasupra-mi ca un frunzar

îmi aminteam cucuiul imens din creștetul unui prieten

barca verde care-a luat foc în mijlocul fluviului

∗

prin peretele de sticlă urmăream norii

niște nori oarecare pe-un cer oarecare

faptul că nu aveam copii mă scutea de orice iluzii

și-mi dăruia libertatea nimicniciei

∗

Poem de Constantin Abăluță

Tatăl nostru&Departe în poem

În primele ore ale dimineții

Le dăduseră atâta putere

cât să înțeleagă că nu o vor avea niciodată

(dar asta mult mai târziu)

∗

Îi cumpăraseră ieftin

cohorte de mărăcini în jurul gâtului

și drumul presărat cu orez.

La întoarcere

(dar și asta mult prea târziu).

unii aveau ochii scoși

iar alții purtau pietre în jurul picioarelor.

∗∗

„Lumea pe care noi o repetăm bâlbâind”

„Lumea pe care noi o repetăm…”

∗

Le dăduseră atâta laț

cât să-și dorească o ghilotină adevărată.

Dimineața,

în primele ore ale dimineții.

∗

Poem de Mariana Marin

Institutul Blecher(91) – invitație