Vântu-a bătut la ușă ca un om
Trudit. Și ca o gazdă i-am strigat,
Cu hotărâre: ,,Intră!", și atunci
În încăpere mi-a intrat
Un oaspete grăbit, fără picioare;
Să-i dau un scaun ar fi fost în van,
Cum e cu neputință să oferi
Părelnicului aer un divan.
El n-avea oase care să-l susțină;
Vorbea ca într-un fel de ciripit
A mii și mii de colibri de-odată
Peste-un tufiș aproape ațipit.
Înfățișarea lui era un val;
Iar degetele, ca și când trecând
Ar picura în urmă muzică - acorduri
Suflate peste sticlă tremurând.
Așa m-a vizitat, zburând în liniște.
Pe urmă, ca un om timid, ca un ecou,
Iar a bătut la ușă - și era o vijelie...
Și iată-mă: sunt singură din nou.
Poem de Emily DickinsonTraducerea Ștefan Augustin Doinaș
s-a dus și n-am apucat
să-i arăt fotografia
făcută în ziua de august
când la plecare
am ales să evit drumul înnoroiat
după o noapte cu ploi repezi
urma să trec din livada noastră în grădina vecinului
pe o cărare rar folosită către izlaz
obiceiul ei de a mă conduce
înainte de a ne lua rămas bun
a ridicat sârma ghimpată din gard
să pot trece mai ușor dincolo
am pregătit aparatul
ea sta nemișcată ca în vechile fotografii
cu o aureolă din flori de câmp
Dacă ninge astăzi - mi-a spus ea odată -
am să îmbătrânesc cu o mie de ani. Și eu
n-am crezut în singurătatea lentă, mereu
revenind către trupul ei înghețat, pe o roată
de spaimă încet rotitoare. Eu mă roteam
în jurul ei, în timpul meu, indiferent,
întors cu fața lucie spre ea, - și neatent
împingeam la o parte gândurile pe care nu voiam
să o las să le vadă. Și când am privit pe fereastră,
am avut viziunea zilei de apoi, când în preajma noastră
se va fi deschis iarna. Am văzut-o rătăcind prin zăpadă.
Și urmele ei strâmbe urcând spre clopotul doborât
al singurătății, pândindu-i gesturile, deodată
risipite. îngropate în zăpadă, în pustiu, în urât.
Poem de Mircea Ivănescu
Dormi, dragostea mea, nu iubi.
Vor veni în curând și copii.
Vor veni și vor iubi pe rând,
îmbătrânit sentiment sângerând.
Vor veni, vor iubi, vor muri.
Rodul tău nu va fi nicio zi.
Vor iubi, vor muri, vor veni.
Dormi, dragostea mea, nu muri.
Fără tine-i pustie-n pustii.
Chiar de-ar fi să nu vii, să nu fii
decât o rază printre copii.
Poem de Matei Albastru
oamenioamenioameni
oamenii sunt insule plutitoare
vremea oamenilor munți a rămas în vechime
sid&nancy
oameni
memory (răzbate dintr-o cutiuță muzicală din plastic)
cineva din trecut
cu câteva bucle
și gene lungi
ce a frânt multe inimi
cu suavitatea sa
pe care timpul
a spulberat-o în uitare
chiar nimeni niciodată
nimeni nu trebuie să mă iubească
așa cum sunt
cum nimeni nu mă iubește
pentru ce nu sunt
nimeni nu ar trebui să mă iubească
pentru ce aș putea fi
cum nimeni nu m-a iubit
pentru ce am fost
mesaj de pace
nu vă înfricoșați
nu vreau să cuceresc
nu vreau să întemeiez ceva
pe tărâmul de ură și praf
animalul învins
în mine crește zilnic
mizeria animalului
și o arunc la canal
cum zilnic
ștergi în zadar praful
vigoarea sa
pusă la zid
trupul său neliniștit
nelăsat
să producă moarte
reclama colecției de vară
manechinul cu părul roșcat
și ochii albaștri
din fața magazinului second hand
poartă o rochie albă
căreia zefirul îi ridică lin poalele
ce mai face viața
uneori viața bate
alteori mângâie
trecerea ei
umbre ale norilor
peste coline
raze ce uneori pătrund
prin văile întunecate
Vreau să ne-azvârle aceeași furtună în genunchi,
femeie! Viața poate să-mi sape în rărunchi,
mă pot lovi și ploaia, și vremea - amândouă!
de-l am, stropit în mine, sufletul tău de rouă.
Ți-i trupul o grădină pe care-o știu din timpi,
plină-n adânc cu cântec, plină în șold cu ghimpi
în care-aș vrea să zgârii, să darm sub piele - râie,
femeie risipită în noi, ca o tămâie.
Zădarnic ucizi carnea și, fără preget, dai
visare din visarea cea fără măruntai;
zădarnic ești cetatea cu porți de fier, o mie,
pe care-aș vrea s-o nărui în timp, din temelie,
să trec cu arătura pe piatră, ca un plug,
ce duce-n tine soare, semințe și belșug.
1921
Poem de Benjamin Fundoianu
Q-zone 