Autobiografiile unui fanatic

 

Acesta este titlul prefaței semnate de Doris Mironescu la o carte recent apărută în Colecția „Biblioteca pentru toți” a Jurnalului Național. Este vorba despre o reeditare a două dintre operele lui Max Blecher – Întâmplări în irealitatea imediată și Vizuina luminată.

„Cu totul remarcabil a fost debutul lui M. Blecher cu dramaticul lui volum Întâmplări în irealitatea imediată(1935), în nici o legătură cu epica, dar de o ascuțime de analiză psihologică sporită de ineditul câmpului de investigație. Înainte de a  fi închis în zalea lui de gips, copilul e închis în izolarea lui morală și în morbiditatea lui sufletească predestinată. Literatura confesională, de ultimă emisiune a noii generații literare.  Din neputința de a-și trăi viața îm acte, epic, răsare forța de concentrare a trăirii în sine, lumea de afară nu vine decât din percepție. mecanismul sufletesc al scriitorului se descompune în jocul a două resorturi: o mare capacitate de a percepe realitatea, de a o izola în contururi precise, de a fuziona cu ea(de pildă, scena scufundării în noroi) și, după această fuziune, de a o dilata în forme fantastice și de a o urmări în spaimele interioare ce provoacă. Scriitorul nu e un plastic în sensul obișnuit al pitorescului; realitatea se transformă în substanță sufletească morbidă. Stilul e, totuși, fără patos, ci de o mare preciziune și luciditate; halucinația izbutește, astfel, să se exprime în geometrie stilistică…”

E. Lovinescu

Institutul Blecher(47) – invitație

Era o fântână

Pe-o lungă și aspră și stearpă șosea,

— Ca toate șoselele lumii, —

Pe-o lungă și aspră și stearpă șosea

Era o fântână cu ciutura grea,

Căci apa-și clădise, trecând peste ea,

În straturi pojghițele humii…

 

…Era o fântână cu cumpăna grea,

— Ca toate fântânile vieții, —

Era o fântână cu cumpăna grea,

Cu apa sălcie și caldă și rea,

Dar furca cu brațele-ntinse pândea,

Momind de departe drumeții…

 

Zoreau însetații s-ajungă să bea,

— Ca toți însetații din viață, —

Trăgeau cu putere de cumpăna grea,

Dar apa sălcie și caldă-i gonea,

Și-ades câte unul mai tânăr pleca,

Cu lacrimi de ciudă pe față…

 

Și-ades câte unul mai vârstnic râdea…

Ca toți ce-o cunosc apa vieții…

 

…Era o fântână cu cumpăna grea,

Cu apa sălcie și caldă și rea,

Dar furca cu brațele-ntinse pândea,

Momind de departe drumeții…

 

Poem de Elena Farago

Institutul Blecher (46) – invitație

Dar

O zi atât de fericită.
Ceaţa se ridicase devreme, lucram în grădină.
Păsări colibri se ridicau deasupra florii de caprifoi.
Nu era pe pământ lucru pe care să-l fi vrut.
Nu ştiam pe nimeni demn de invidiat.
Uitasem toate relele întâmpinate.
Nu mă ruşinam să cred că am fost cine sunt.
Nici o durere nu simţeam în corp.
Îndreptându-mă, am văzut marea albastră şi pânzele.

Poem de Czeslaw Milosz

Traducerea Valeriu Butulescu

Luna Amară – Hunt The Wire

Institutul Blecher(45) – invitație

Poezie persană – Iradgi(1874-1926)

 Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale  mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.

Epitaful lui Iradgi

Voi, frumoase ale lumii noastre,

sau frumoase din adâncul vremii,

care veți veni în lumea noastră —

cel ce doarme în pământu-acesta

e Iradgi, Iradgi cu limba dulce.

Dragostea mi-a fost lumina vieții,

și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.

Eu, comoara vieții-am risipit-o

cu femei, și vinuri, și petreceri.

De oricine-i blândă și nurlie,

și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!

Sunt acela care-o viață-ntreagă

lângă voi am petrecut nopți albe.

Dezbrăcat de haina pământeană,

totuși, eu rămân sub pașii voștri:

deși sub pământ îmi este casa,

totuși, ochiul meu vă urmărește.

Stați pe-acest mormânt o clipă, două

și pășiți prin pulberile mele!

Când și când să v-amintiți de mine

și să-mi faceți inima să râdă,

inima din inima țărânii!…

Traducerea George Dan

George Vasilievici – Viseptol

 

Azi știu

Totdeauna am vrut să fug de tine, tată, și de casa ta,

Am vrut să fug de prea marea asemănare cu tine,

Împins de un copilăresc orgoliu

Să mă înalț mai presus de destinul tău asuprit și mărunt.

Totdeauna am vrut să fug

Și m-am înfășurat în iluzii ca-ntr-o manta albastră

Și-am rătăcit departe pe drumul ușor al speranțelor

Încercând să-mi făuresc un chip

După alte tipare, mai mari, mai adânci,

Pe măsura veacului și-a lumii,

Pe măsura libertății —

Un chip de poet și de prevestitor.

Dar la amiaza vieții ajuns

Iată, prea multe nu am făcut

Și totuși îmi spun:

Am adus printre atâtea felurite glasuri

O undă ușoară de cântec

Asemenea șoaptei de vânt când trezește pădurea.

Acum o mână supusă-ți întind

Și-asemănarea cu tine nu mă mai tulbură.

Azi știu că odată cu chipul mi-ai dat și un dar mai ascuns.

Un dar al cântărilor drepte

Și mă întorc la casa ta,

Vin să te iau mai departe prin timp

Și umila mea glorie

Aș vrea să-ți fie-o lumină

Pentru calma ta înserare.

 

Poem de Victor Felea (din volumul „Revers Citadin”, 1966)