Monthly Archives: Iulie 2011

Poezie persană – Amiri (1860-1917)

Sadeq Khan din Farahan, supranumit „Adibel-mamalek”(Cărturarul împăraților) și semnând Amiri a aparținut unei familii de literați. Cu o cultură vastă, cunoștea mai multe limbi străine din Orient și Occident. A participat la mișcarea revoluționară fiind la conducerea  mai multor ziare (Adab, Madgiles, Araghe-Adgiam și Afttab). A cultivat toate formele tradiționale de poezie, având ca gen preferat kasâda, în care și-a exprimat ideile novatoare, criticând vechea societate persană și adversarii politici. Opera sa, profund originală, poartă pecetea culturii europene.

Războiul

La-nceput războiul pare o mireasă

care-ncântă și răpește inimi;

are-o față aprinsă cum e Noo-Ruz-ul,

are părul negru: noaptea cea mai lungă.

Cine-i vede fața, mult se minunează

și-și îmbată ochii mijlocul privindu-i.

Apoi, când războiul și-a încins cuptorul

și văpăi de ură au cuprins văzduhul,

vezi ce e războiul: lup cu surlă hâdă,

porc mistreț cu colții sparți de grea izbire,

babă-cloanță știrbă cu păr alb ca iarna:

nu mai poate mintea la bărbați s-o fure,

c-un sărut nu poate un popor să-nșele

sufletul să-i fure sfâșiindu-l, pradă.

Jaf aduce-n pieptul plin de vitejie,

sângele prădându-i omului războinic.

Cine doar o dată mijlocul îi vede,

simte cum îi crește-n spate o cocoașă,

și, privindu-i fața, spatele-și întoarce.

Traducerea George Dan


De doi ani

  Acest blog a intrat deja în al treilea său an de existență, pe 26 a împlinit doi ani. Am strâns în cuprinsul lui multe lucruri dragi și m-am bucurat de comentariile în general pozitive ale celor care au trecut pe aici. E clar că acest blog spune foarte multe despre gusturile mele, despre tristețile mele în fața dispariției unor oameni ce merită dese aduceri aminte. Poezia va rămâne și pe viitor una dintre temele predilecte ale blogului, voi continua să postez și fotografii făcute de mine, o să postez invitații la interesante evenimente culturale și voi încerca să-mi provoc cititorii la diverse teme de reflecție. Le mulțumesc celor care prin reacțiile lor m-au făcut să duc mai departe acest proiect personal.

Q


Mircea Ivănescu (1931-2011)

Înserare de amiază

 

Înfrântă lumină, și obsesiile mele, demult,

răsturnate într-o lume a sunetelor închise

pe ziduri oarbe, la care să stau privind fără vorbe,

și fără puterea de a le mai urmări sunetele sparte.

Destrămări ale timpului, și care să-mi șerpuiască urât

de sub degete — și chinuitoarea lumină de atunci

acuma însemnând altceva — destrămarea imperială

a timpului când privești o ființă, și se sfărâmă

privirile, și nu mai au continuare. Și ce mai încerci

să ridici în mâini sunt dâre de fum și arse

contururi — și cu lumina de calcinare imperială

arzând pe o față, coborându-i în păr — și coborând

pe umerii celor din jur când își întoarce fața cu multă lumină

spre ei.


Joan Baez – It Ain’t Me Babe


Poșeta lui Toli

Cu părul tuns băiețește, cu mâinile subțiri și picioarele

gata să se cațere-n copaci sau să se atârne pe bătătorul de covoare,

fără ciorapi în sandale — acest soi de farmec amintește

de vechile filme pentru tineret, de noi în fața televizorului,

fereastra spre lume cu muchii ovale,

somnoros ca un bou în zi de duminică.

 

Unei asemenea fete, orice flăcău i-ar duce poșeta,

așa se zicea. Și ce are ea-n poșetă? Descântece străvechi.

Mărgele și sânge. Șapte dorințe, și pentru fiecare

 

judecata oamenilor și cea de pe urmă.

 

Poem de Dariusz Sośnicki din volumul „Familia P.”(2011) apărut în „Colecția Orfeu”, o colaborare a editurilor Casa de Editură Max Blecher și Tracus Arte.

Traducerea Vasile Moga


O școală ce trebuie făcută

„Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși.(Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.)”

„Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții. Chiar și unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai „lecții”. O carte pe care o scoți din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate intelectuală sunt mult mai educative decât o lecție. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. (Poate „gândul unic” de care vorbea Pârvan.)

Cred că școala asta trebuie făcută.”

Două fragmente din „Jurnalul filozofic” de Constantin Noica.


Florile de pe balcon

În vara asta, balconul meu e mai plin de flori ca oricând.