
De demult s-a-ntâmplat, de demult… Era
Lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, și poate c-o știți,
O fecioară, Annabel Lee;
Și trăia doar c-un gând — s-o iubesc mereu,
Și trăia — ca să mă poată iubi.
Eu — un copil — și ea un copil,
Lângă o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire —
Ca un cântec — Annabel Lee;
Și priveau pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.
Și așa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
Înghețând-o pe Annabel Lee;
Măritele-i neamuri au dus-o departe,
Departe de mine, spre miazăzi,
Și-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă-o mare cu ape-argintii.
Chiar serafii, nicicând fericiți ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării —
Da, așa s-a-ntâmplat (și cu toții o știu
Lângă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros
Înghețând, ucigând pe Annabel Lee.
Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni dintre noi, doi copii —
Celor mai înțelepți decât noi, doi copii —
Și nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărți
De-al frumoasei Annabel Lee.
Și prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Și din ochi stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Și în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
În mormântul din țărmuri pustii,
Lângă țărmuri cu valuri pustii.
Poem de Edgar Allan Poe
Traducerea Mihu Dragomir