Imn iubirii

Dormi, dragostea mea, nu iubi.
Vor veni în curând și copii.
Vor veni și vor iubi pe rând,
îmbătrânit sentiment sângerând.
Vor veni, vor iubi, vor muri.
Rodul tău nu va fi nicio zi.
Vor iubi, vor muri, vor veni.
Dormi, dragostea mea, nu muri.
Fără tine-i pustie-n pustii.
Chiar de-ar fi să nu vii, să nu fii
decât o rază printre copii.
  
Poem de Matei Albastru

Publicitate

Un poem de Frank O’Hara

Lumină       limpezime        salată de avocado în zori

după lucrurile crunte pe care le fac uluitor e

să afli iertare și iubire, nici măcar iertare

cât timp ce-a fost a fost și iertarea nu-i iubire

și iubirea e iubire nimic nu se destramă vreodată

deși lucrurile devin agasante plicticoase și ramplasabile

(în imaginație) dar nu de-adevărat și când e vorba de iubire

degeaba peste drum te simți detașat simpla prezență

schimbă totul ca o chimicală picată pe hârtie

și toate gândurile dispar într-o emoție stranie și plăcută

de nimic nu-s sigur în afară de asta, întețită de respirație.


Traducerea Constantin Abăluță și Ștefan Stoenescu

 

 

iubire

Cineva hotărâse de mult

că oamenii au voie să moară…

Moarte frumoasă, nemuritoare, moarte bună,

moarte obscură, moarte grea, plină

de înțelesuri și întoarceri…

♣

El muri tânăr. Încă tânăr. Era îndrăgostit.

Trupul i-a fost găsit împăcat, fierbinte,

adormit pe un mare zâmbet.

Asupra lui s-au găsit

mai multe bilete de tramvai

de pe traseul 8 orizontal,

o scrisoare nescrisă, din care

s-a putut afla totul,

un  certificat de stare sufletească

pe numele Clementu Ion

și o batistă curată, umedă…

♣

Inima i se oprise, mare,

după ce izbise zadarnic în gratiile

pieptului, încercând să scape.

În ochii larg deschiși, lucea,

în locul vieții, imaginea Ei,

albastră,

căreia o rază de soare

i-adăuga suvițe blonde.

♣

Poem de Geo Dumitrescu

de pe corabie

vine o vreme a cireșelor putrede

vine un timp al augustei antoniniana

timp nesfârșit indecent

de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară

 

noi avem dinți falși ei au numai și numai

dinți adevărați – ei au întotdeauna dreptate

și ne vor roade oasele ca și cum ar mirosi pe îndelete

patru cinci petale de trandafir în aprilie

 

dacă aș putea să-ți spun cât de mult te iubesc

nu știu nimic despre tine „aliorul și mătrăguna

îmi sunt mai aproape” un timp nesfârșit indecent

de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară

 

Poem de Virgil Mazilescu

Adam Mickiewicz – Îndoiala

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?

De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?

Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?

Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?

Traducere de Miron Radu Paraschivescu

Marea iubire

Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge și se vor întoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură. Și atunci întunericul nu va mai fi o atracție irezistibilă și nu te vei mai ameți la viziunea prăpăstiilor  și adâncimilor.

Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinii, dematerializat de raze și purificat de seninătăți, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii și a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

Fragment din „Pe culmile disperării” de Emil Cioran

Poezie persană – Djami (1414-1492)

Ultimul mare poet al epocii clasice; s-a născut la Djam, în Khorassan. A studiat la Harat și Samarkand științele teologice și literare. S-a afiliat la o confrerie sufistă căreia i-a devenit conducător. Opera sa este una destul de amplă, lăsând pe lângă opera în proză, trei divanuri(Cele șapte tronuri, Leila și Magnum, Yusuf și Zuleika), cinci masnaviuri și un Baharestan(culegere de anecdote în proză amestecată cu versuri). A mai scris și biografii de poeți și ale sfinților sufismului. A murit în 1492 la Herat(Afganistan).

Măreția limbii și bogăția stilului fac din Maulana Djami unul dintre maeștrii literaturii persane.

 

Lumina feței tale…

Lumina feței tale, lumânare*,

răsfrântă în oglinda de azururi,

s-a preschimbat în rotunjimea albă

a soarelui zvârlindu-ți umbra-n pulberi.

Din razele luminii orbitoare

a fulgerat din cer doar o scânteie

din care-o flacără câzând pe arie,

a pârjolit și paiele, și pleava.

Mergeai mlădie într-un cor de îngeri

psalmodiind: „Ferice de iubitul

neprihănit găsindu-și o iubită

asemeni lui neprihănită, pururi!”

Când dimineața a văzut extazul

din ochii celor beți ce-n zori de ziuă

băut-au vinul frumuseții tale —

de ciudă, -atunci și-a sfâșiat pieptarul

de-atlaz strălucitor ca peruzeaua!

Văpaia ochilor tăi plini de taine

zvârli rugina roșie-a rușinii-n

oglinda minții, și-astăzi papagalul

cel gânditor nemaizărindu-și chipul

răsfrânt în apele oglinzii — tace.

Djami nu merită să se gândească

la dragostea aceasta, dar mândria

l-a azvârlit în valul ăsta aprig!

* Simbolul iubitei.

Traducerea George Dan

Pe balcon

 

Stau amândouă și priveau cum zboară rândunele:

Una cu păr de smoală și pală, iar cealaltă

Cu părul blond și roză, și-n voaluri laolaltă,

Ce unduiau ca norii, făcând una cu ele.

*

Și leneșe amândouă, ca niște asfodele,

În timp ce luna moale se înălța rotundă,

Sorbeau prelung a serii emoție profundă

Și fericirea tristă a inimii fidele.

*

Cu brațele lipite de taliile suple,

– Cuplu ciudat, cu milă față de alte cuple –

Visau junele dame, stând în balcon ca-n ramă.

*

Și-n spate, în alcova scăldată-n lux și sumbră,

Emfatic, cu aspectul de tron de melodramă,

Plin de miresme, Patul stă desfăcut în umbră.

*

Poem de Paul Verlaine ( din ciclul „ Les amies – Scène d’amour sapphique”)

Traducerea  Gabriel Pârvan

Desprimăvărare

Când vom ieși din beznă și ruină

și raze tari în ochi ne vor izbi,

îi vom închide poate — și vom fi

desfigurați de prea multă lumină.

Vom trece pragul spre surata viață

împovărați, necunoscuți, livizi,

cu amintirea roasă de omizi,

cu bucuria vânătă de ceață.

Dar cum a lumii dreaptă socoteală

ne vor fi șters-o anii cei păgâni,

ca s-o cunoaștem iar, deși bătrâni,

vom merge cu plăcuțele la școală.

Pe drumul fără mame călăuze

ne vom ruga de-un  ghiocel curat

să ne învețe zâmbetul uitat

și să ni-l scrie fără greș pe buze.

În inimi când s-or sparge trandafirii

vom zăbovi privind la porumbei

și-i vom  citi acolo, printre ei,

abecedarul proaspăt al iubirii.

Din înfrățirea șoimului cu zarea

vom ști să bem paharul de azur

iar limpezimea cântecului pur

ne-o va turna în glas privighetoarea.

Poem de Andrei Ciurunga – din „Poemele cumplitului Canal”(1950 -1964)

Scriitori români care au trecut prin închisorile comuniste

Litera Z

Belu Zilber

A. L. Zissu

Alexandru Zub

Teodor Zuca

Ion Zurescu

O floare iubită de raze

(Q)