Dormi, dragostea mea, nu iubi. Vor veni în curând și copii. Vor veni și vor iubi pe rând, îmbătrânit sentiment sângerând. Vor veni, vor iubi, vor muri. Rodul tău nu va fi nicio zi. Vor iubi, vor muri, vor veni. Dormi, dragostea mea, nu muri. Fără tine-i pustie-n pustii. Chiar de-ar fi să nu vii, să nu fii decât o rază printre copii. Poem de Matei Albastru
Tag Archives: iubire
Imn iubirii
Un poem de Frank O’Hara
Lumină limpezime salată de avocado în zori după lucrurile crunte pe care le fac uluitor e să afli iertare și iubire, nici măcar iertare cât timp ce-a fost a fost și iertarea nu-i iubire și iubirea e iubire nimic nu se destramă vreodată deși lucrurile devin agasante plicticoase și ramplasabile (în imaginație) dar nu de-adevărat și când e vorba de iubire degeaba peste drum te simți detașat simpla prezență schimbă totul ca o chimicală picată pe hârtie și toate gândurile dispar într-o emoție stranie și plăcută de nimic nu-s sigur în afară de asta, întețită de respirație. Traducerea Constantin Abăluță și Ștefan Stoenescu
iubire
Cineva hotărâse de mult
că oamenii au voie să moară…
Moarte frumoasă, nemuritoare, moarte bună,
moarte obscură, moarte grea, plină
de înțelesuri și întoarceri…
♣
El muri tânăr. Încă tânăr. Era îndrăgostit.
Trupul i-a fost găsit împăcat, fierbinte,
adormit pe un mare zâmbet.
Asupra lui s-au găsit
mai multe bilete de tramvai
de pe traseul 8 orizontal,
o scrisoare nescrisă, din care
s-a putut afla totul,
un certificat de stare sufletească
pe numele Clementu Ion
și o batistă curată, umedă…
♣
Inima i se oprise, mare,
după ce izbise zadarnic în gratiile
pieptului, încercând să scape.
În ochii larg deschiși, lucea,
în locul vieții, imaginea Ei,
albastră,
căreia o rază de soare
i-adăuga suvițe blonde.
♣
Poem de Geo Dumitrescu
de pe corabie
vine o vreme a cireșelor putrede
vine un timp al augustei antoniniana
timp nesfârșit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară
noi avem dinți falși ei au numai și numai
dinți adevărați – ei au întotdeauna dreptate
și ne vor roade oasele ca și cum ar mirosi pe îndelete
patru cinci petale de trandafir în aprilie
dacă aș putea să-ți spun cât de mult te iubesc
nu știu nimic despre tine „aliorul și mătrăguna
îmi sunt mai aproape” un timp nesfârșit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară
Poem de Virgil Mazilescu
Adam Mickiewicz – Îndoiala
Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?
De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?
Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?
Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?
Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?
Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?
Traducere de Miron Radu Paraschivescu
Marea iubire
Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.
Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge și se vor întoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură. Și atunci întunericul nu va mai fi o atracție irezistibilă și nu te vei mai ameți la viziunea prăpăstiilor și adâncimilor.
Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinii, dematerializat de raze și purificat de seninătăți, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii și a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?
Fragment din „Pe culmile disperării” de Emil Cioran
Poezie persană – Djami (1414-1492)
Ultimul mare poet al epocii clasice; s-a născut la Djam, în Khorassan. A studiat la Harat și Samarkand științele teologice și literare. S-a afiliat la o confrerie sufistă căreia i-a devenit conducător. Opera sa este una destul de amplă, lăsând pe lângă opera în proză, trei divanuri(Cele șapte tronuri, Leila și Magnum, Yusuf și Zuleika), cinci masnaviuri și un Baharestan(culegere de anecdote în proză amestecată cu versuri). A mai scris și biografii de poeți și ale sfinților sufismului. A murit în 1492 la Herat(Afganistan).
Măreția limbii și bogăția stilului fac din Maulana Djami unul dintre maeștrii literaturii persane.
Lumina feței tale…
Lumina feței tale, lumânare*,
răsfrântă în oglinda de azururi,
s-a preschimbat în rotunjimea albă
a soarelui zvârlindu-ți umbra-n pulberi.
Din razele luminii orbitoare
a fulgerat din cer doar o scânteie
din care-o flacără câzând pe arie,
a pârjolit și paiele, și pleava.
Mergeai mlădie într-un cor de îngeri
psalmodiind: „Ferice de iubitul
neprihănit găsindu-și o iubită
asemeni lui neprihănită, pururi!”
Când dimineața a văzut extazul
din ochii celor beți ce-n zori de ziuă
băut-au vinul frumuseții tale —
de ciudă, -atunci și-a sfâșiat pieptarul
de-atlaz strălucitor ca peruzeaua!
Văpaia ochilor tăi plini de taine
zvârli rugina roșie-a rușinii-n
oglinda minții, și-astăzi papagalul
cel gânditor nemaizărindu-și chipul
răsfrânt în apele oglinzii — tace.
Djami nu merită să se gândească
la dragostea aceasta, dar mândria
l-a azvârlit în valul ăsta aprig!
* Simbolul iubitei.
Traducerea George Dan
Pe balcon
Stau amândouă și priveau cum zboară rândunele:
Una cu păr de smoală și pală, iar cealaltă
Cu părul blond și roză, și-n voaluri laolaltă,
Ce unduiau ca norii, făcând una cu ele.
*
Și leneșe amândouă, ca niște asfodele,
În timp ce luna moale se înălța rotundă,
Sorbeau prelung a serii emoție profundă
Și fericirea tristă a inimii fidele.
*
Cu brațele lipite de taliile suple,
– Cuplu ciudat, cu milă față de alte cuple –
Visau junele dame, stând în balcon ca-n ramă.
*
Și-n spate, în alcova scăldată-n lux și sumbră,
Emfatic, cu aspectul de tron de melodramă,
Plin de miresme, Patul stă desfăcut în umbră.
*
Poem de Paul Verlaine ( din ciclul „ Les amies – Scène d’amour sapphique”)
Traducerea Gabriel Pârvan
Desprimăvărare
Când vom ieși din beznă și ruină
și raze tari în ochi ne vor izbi,
îi vom închide poate — și vom fi
desfigurați de prea multă lumină.
Vom trece pragul spre surata viață
împovărați, necunoscuți, livizi,
cu amintirea roasă de omizi,
cu bucuria vânătă de ceață.
Dar cum a lumii dreaptă socoteală
ne vor fi șters-o anii cei păgâni,
ca s-o cunoaștem iar, deși bătrâni,
vom merge cu plăcuțele la școală.
Pe drumul fără mame călăuze
ne vom ruga de-un ghiocel curat
să ne învețe zâmbetul uitat
și să ni-l scrie fără greș pe buze.
În inimi când s-or sparge trandafirii
vom zăbovi privind la porumbei
și-i vom citi acolo, printre ei,
abecedarul proaspăt al iubirii.
Din înfrățirea șoimului cu zarea
vom ști să bem paharul de azur
iar limpezimea cântecului pur
ne-o va turna în glas privighetoarea.
Poem de Andrei Ciurunga – din „Poemele cumplitului Canal”(1950 -1964)
Scriitori români care au trecut prin închisorile comuniste
Litera Z
Belu Zilber
A. L. Zissu
Alexandru Zub
Teodor Zuca
Ion Zurescu