Tag Archives: epitaf

Poezie persană – Iradgi(1874-1926)

 Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale  mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.

Epitaful lui Iradgi
Voi, frumoase ale lumii noastre,
sau frumoase din adâncul vremii,
care veți veni în lumea noastră —
cel ce doarme în pământu-acesta
e Iradgi, Iradgi cu limba dulce.
Dragostea mi-a fost lumina vieții,
și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.
Eu, comoara vieții-am risipit-o
cu femei, și vinuri, și petreceri.
De oricine-i blândă și nurlie,
și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!
Sunt acela care-o viață-ntreagă
lângă voi am petrecut nopți albe.
Dezbrăcat de haina pământeană,
totuși, eu rămân sub pașii voștri:
deși sub pământ îmi este casa,
totuși, ochiul meu vă urmărește.
Stați pe-acest mormânt o clipă, două
și pășiți prin pulberile mele!
Când și când să v-amintiți de mine
și să-mi faceți inima să râdă,
inima din inima țărânii!…

Traducerea George Dan


Albatrosul ucis

Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul,

Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea,

L-a scos un val afară cu grijă așezându-l

Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.


La marginea vieții clocotitoare-a mării

Stă nefiresc de țeapăn, trufaș, însă răpus.

Privește încă parcă talazurile zării

Cu gâtul galeș îndoit în sus.


Murdare și sărate-s aripile-i deschise,

Furtuna ce-l izbise îi cântă-un surd prohod,

Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise

Al căror miez căldurile îl rod.


De valuri aruncate pe țărmul sec și tare

Muriră fără luptă sclipind acum bogat.

Le tulbură lumina lor albă, orbitoare,

Aripa lui cu mâl întunecat.


Deasupra țipă-n aer dansând în salturi bruște,

Sfidând nemărginirea, un tânăr pescăruș.

Războinicul furtunii zvârlit între moluște

Răsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuș.


Când se-ntețește briza aripa-i se-nfioară

Și, renviat o clipă de-un nevăzut îndemn,

Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,

Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.

Poem de Nicolae Labiș

Mă bucura colecția de cărți fundamentale ale literaturii române apărută în condiții excelente și la un preț pe care îl consider foarte bun, o reeditare a colecției „Biblioteca pentru toți” ce apare sub îngrijirea lui Marius Tucă și a Jurnalului Național.

În volumul dedicat lui Labiș, pe lângă opera poetică integrală am găsit și o interesantă prefață semnată de Răzvan Voncu, intitulată „ Poezia lui Labiș, azi”. Și pentru că azi este data cea mai tristă din biografia poetului din Mălini, voi încheia cu unul dintre cele mai bune epitafuri  din literatura română:

Epitaf I

de Nicolae Labiș

Iertat să fie cel ce la mânie

Mi-a împlântat cuțitul pân’ la os

Dar neuitat și neiertat să fie

Cel care-a râs de gându-mi bătăios.

Text și foto: quasiote