Omul din fața geamului

În casă la mine soarele circulă prin toate camerele,

asta mă face să cred că nu-s chiar un om de nimic.

Când sunt în fața geamului mă cuprinde somnul

inexistenței a tot ceea ce văd. Rămân doar cu lumina

soarelui pe față și pe mâini. Sunt trist

ca un om care nu-și părăsește casa niciodată,

dar care știe că trăim în lumea pietrelor și-a copacilor

și că n-are ce face cu mișcările precipitate

pe care le numim prietenie.

♣

Poem de Constantin Abăluță

Capitala

Cartier al plăcerilor unde cei avuți așteaptă mereu,

cu cheltuială mare așteptând să se întâmple minuni,

restaurantele slab luminate unde amanții se dușmănesc între ei,

cafenele unde exilații și-au stabilit un cartier malițios;

♣

Cu farmecele și instumentarul tău suprimaseși

strictețea iernii și constrângerea primăverii;

departe de luminile tale părintele jignit și pus pe răzbunare,

aici se ivește limpede prostia de a fi cuminte.

♣

Astfel, cu orchestre și priviri, ne faci curând

să credem în nemărginitele noastre puteri; și inocentul

nebăgând în seamă cade la un moment dat

victimă nevăzutelor furii ale inimii sale.

♣

Departe, în străzi neluminate tăinuiești tot ce-nspăimântă;

fabrici în care viețile sunt făcute pentru uz temporar

asemenea scaunelor sau gulerelor, odăi în care singuraticii sunt

ciopliți migălos, ca pietrele de râu în forme-ntâmplătoare.

♣

Dar tu luminezi cerul — strălucirea ți se vede departe

pe ogoarele întunecate, necuprinse, înghețate

unde făcând aluzii la ceea ce-i interzis, asemenea unui unchi răutăcios

noapte de noapte cu degetul chemi copiii fermierului.

♣

Poem de W. H. Auden

Traducerea  Petre Stoica

orbire