Tag Archives: Petre Stoica

Străzile

Străzile din Buenos Aires
au și început să fie măruntaiele sufletului meu.
Nu străzile energice,
supărătoare din pricina grabei și a vacarmului,
ci familiara stradă de cartier
îmblânzită de penumbră și asfințit
și acelea și mai periferice,
văduvite de copaci milostivi
unde căsuțele austere de-abia se aventurează
copleșite de nemuritoare distanțe
și într-o viziune adâncă se pierd
de cer și de câmpie.
Pentru cel care jinduiește să descopere sufletul
toate sunt promisiunea fericirii
căci la adăpostul lor se înfrățesc atâtea vieți
dezmințind schimnicia caselor
iar pe aceste străzi, cu eroică voință de a se amăgi
umblă speranța noastră.
Spre alte puncte cardinale
străzile s-au desfășurat asemeni unor drapele;
o, de-ar flutura aceste drapele
și-n versurile mele stângace.

 

Poem de Jorge Luis Borges
Traducerea Petre Stoica

Capitala

Cartier al plăcerilor unde cei avuți așteaptă mereu,

cu cheltuială mare așteptând să se întâmple minuni,

restaurantele slab luminate unde amanții se dușmănesc între ei,

cafenele unde exilații și-au stabilit un cartier malițios;

Cu farmecele și instumentarul tău suprimaseși

strictețea iernii și constrângerea primăverii;

departe de luminile tale părintele jignit și pus pe răzbunare,

aici se ivește limpede prostia de a fi cuminte.

Astfel, cu orchestre și priviri, ne faci curând

să credem în nemărginitele noastre puteri; și inocentul

nebăgând în seamă cade la un moment dat

victimă nevăzutelor furii ale inimii sale.

Departe, în străzi neluminate tăinuiești tot ce-nspăimântă;

fabrici în care viețile sunt făcute pentru uz temporar

asemenea scaunelor sau gulerelor, odăi în care singuraticii sunt

ciopliți migălos, ca pietrele de râu în forme-ntâmplătoare.

Dar tu luminezi cerul — strălucirea ți se vede departe

pe ogoarele întunecate, necuprinse, înghețate

unde făcând aluzii la ceea ce-i interzis, asemenea unui unchi răutăcios

noapte de noapte cu degetul chemi copiii fermierului.

Poem de W. H. Auden

Traducerea  Petre Stoica


Locul comun al morților

Locul comun al morților e pământul muncind,
chimia printre corpurile în destrămare. Soarele pompează
corpurile simple, mineralele restituite apei noi.
Discul luminii din totdeauna cu vine de umbră,
circuitul inocent.
Unde sunt morții? Erau în ploaie.
Și eu sunt cel care agonizează de acum înainte…
Coșciuge cu cheile pierdute, sertare înfrigurându-se.
Cărți de școală, rumori ce m-au cuprins.
Lăsați-le în pulbere. Ardeți toate scrisorile.
Iubirea de nesusținut dintotdeauna lipsind.
Ardeți. Ardeți copilăria.
O, piară totul dacă trebuie să rămână acolo!
O, fă-o să tacă! Să fie moartă!

Poem de André Frénaud

Traducerea Petre Stoica


Tatuaj

Lumina pare un păianjen;
se târăște pe apă;
se târăște pe tăișuiri de zăpadă;
se târăște sub pleoapele tale
și-și țese acolo
plasele.
 
Plasele ochilor tăi
sunt legate
de piele și oase
ca de grinzi și iarbă.
Firele ochilor tăi
sunt pe întinsul apei
și în  tăișurile zăpezii.
Poem de Wallace Stevens
Traducerea Petre Stoica

Ziua de naștere

Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere
eram fericit și nu murise încă nimeni.
În casa veche și pentru mine aniversarea devenea o străveche tradiție
și bucuria tuturor, și a mea, era asemeni unei religii.
Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere
eram de-o sănătate robustă care mă făcea insensibil la viața lucrurilor
și inteligent printre cei din familie care își puneau speranța în mine.
Când am început să sper, nu mai știam ce înseamnă speranța.
Când am început să pășesc în viață, pentru mine viața nu mai avea niciun sens.
Și ceea ce mă consideram eu însumi,
ceea ce rudele vedeau în mine, pline de dragoste,
ceea ce eram în serile de petrecere în ambianța pe jumătate provincială,
pe când eram copil și ei mă iubeau,
o, Doamne, de-abia azi știu ce eram, cât a trecut, la ce depărtare!
(Nici nu-mi dau seama…)
O, vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere!
Ceea ce sunt azi se asemuie umezelii din spatele casei
din care izvodește igrasia pereților…
Ce sunt eu azi! (Casa în care fusesem iubit tremură prin lacrimile mele.)
Ce sunt azi? Casa-i vândută,
cu toții sunt morți,
ca un chibrit ars mi-am supraviețuit mie însumi…
Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere…
Ca o ființă care închide iubirea e timpul acesta,
fizica dorință a sufletului să se regăsească iarăși acolo
printr-o călătorie metafizică și carnală,
ca o dedublare între eu și mine…
Să mănânci trecutul ca pe-o pâine a foamei, fără timpul cu unt între dinți!
Cu o limpezime care mă orbește văd încă o dată tot ce-i aici…
Masa acoperită pentru oaspeții mei, cu frumoase modele pe vase, și cu multe pahare,
servanta cu mâncăruri alese — prăjituri și fructe, resturi de umbre sub pomieră —
bătrânele mătuși, feluriți veri, și totul era aici de dragul meu,
pe vremea când ei sărbătoreau ziua mea de naștere!
Oprește-te inimă!
Nu te mai gândi! Lasă gândurile pe seama capului!
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!
Azi  nu mai am zi de naștere!
Câtă tristețe!
Mi se înșiruie toate zilele.
Voi îmbătrâni dacă mai am zile:
Nimic mai mult.
Mă înfurii gândindu-mă că nu am luat cu mine trecutul risipit în scurgerea zilelor!
O, vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere!
Poem de Fernando Pessoa
Traducerea Petre Stoica

Sfaturi pentru cel care dorește să locuiască pe aceeași stradă cu mine

Aspiră la gesturi decolorate și ignoră piperul fin măcinat

nu evita niciodată izvoarele subterane care au aspect familiar

surprins de furtună lasă-ți fruntea pe creanga ce mai solemnă

în prezența furnicilor uită amărăciunea zilei fără ceasornic autentic

fii sigur că fluturele acestei după-amiezi va ajunge în neant

nu te lăsa niciodată înșelat de criminalul somn  al oglinzii

retras în clopotnița păsărilor ia asupra ta povara albăstrimii

apără modelul acelei grădini pe care am propus-o cândva în vis

roagă-te zilnic pentru misterul refugiat în pianul din pod

de ce să te lași sedus de nonșalanța și fragilitatea moliei?

dă la o parte mâlul depus de sâmburele dulce al adevărului

ai în  vedere faptul că tăișul ruginei este necruțător

înainte de a vorbi despre mine ia referințe de la florile de câmp

și niciodată nu sta la cheremul gărgăriței refulate

 

Poem de Petre Stoica