Teofil

Fereastra camerei mele de la mansardă e întotdeauna

deschisă

diminețile, mai ales, mi le petrec acasă

citesc uneori o carte sau mă gândesc la lucruri

secrete.

Teofil, aud atunci prin fereastra deschisă, Teofil,

vino repede să-mi ștergi pantofii de praf.

Am auzit și alte porunci: Teofil,

ai grijă să încui poarta devreme

dar mai întâi să duci cățelușa la

plimbare.

Vocea e întotdeauna aceeași: o voce pițigăiată de

cucoană.

Vocea lui Teofil n-am auzit-o niciodată.

Nu îl cunosc pe acest servitor cu nume de călugăr

nu l-am zărit niciodată, nu îmi închipui cum poate fi.

Prin fereastra camerei mele de la mansardă

se vede acoperișul unei case somptuoase

un gard înalt de fier împrejmuiește curtea

din care mereu se ridică vocea cucoanei:

Teofil să pui apă la flori, Teofil să faci curățenie în

pivniță.

Iar vocea lui, a lui Teofil, n-am auzit-o

niciodată.

Poem de Geo Bogza.

Publicitate

Institutul Blecher(70) – invitație

Curajul să

ar trebui să ai curajul să-ți amintești

acea ultimă cafea băută împreună

ploaia care v-a surprins îmbrățișați

după un film siropos plecarea ei

scrisorile netrimise din armată

în care o numeai zeiță și târfă

poeziile în care dorul de casă

era îmbrăcat în cămașa strâmtă a ironiei

ar trebui să ai curajul să deschizi

ferestrele castelului de cărți

în care te-ai ascuns și să privești

spre țara pustie numită viața ta

să pleci dintre zidurile acestui oraș

     și ale următorului

istovit și flămând în al nu știu câtelea oraș

să te așezi pe o bancă

între un bețiv adormit

     și un copil ce se joacă


Poem de Romulus Bucur

Institutul Blecher(69) – invitație

pasărea solitară

oriunde îmi îndrept privirea se află o pasăre  solitară

absența e un nor albastru ce interferează

când ai vrea să rostești ultimul soliloc

își ia zborul și îl duce departe

nu sunt eu solomonarul pe care îl aștepta

cerul a luat  culoarea unei vechi sticle de doctorii

Q

Adam Mickiewicz – Îndoiala

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine şi când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieşi înainte,
Ceva îmi lipseşte, un dor mă cuprinde;
Şi-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?

De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuşi simt far’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Şi din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?

Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lângă tine să viu, ce mă doare să-ţi spun;
Dar umblând fără ţel, neuitându-mă-n cale,
Nu ştiu cum ajungeam drept la treptele tale;
Şi-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?

Sănătatea să-ţi apăr, eu şi viaţa mi-aş da,
Aş intra şi-n infern pentru liniştea ta;
Căci în inima mea nu-i dorinţă mai vie
Decât pace să ai şi trupească tărie.
Şi atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Când pe mâinile mele-ţi cobori a ta palmă,
O plăcută simţire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viaţa-ntr-un somn liniştit mi-o sfârşesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Iar când strofele-acestea le-aşternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Şi mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?

Traducere de Miron Radu Paraschivescu

Andrea Gibson – Say Yes