Petra

 

nu știu în ce măsură poate aprecia un copil

frumusețea unei femei

dar nu cred că aveam mai mult de cinci ani

când am devenit fascinat de una dintre mătușile mele

am fost puternic influențat de filmele alb-negru

pe care le vedem la televizor fără să înțeleg nimic

totuși atras de actrițele ce semănau cu niște păpuși

tocmai scoase din cutie

așa era și tanti petra parcă ieșită din spatele ecranului

nici părul ei complet alb nu era un motiv să nu o admir

la șaizeci de ani femeia asta nu mi se părea cu nimic

mai prejos decât marilyn ori greta

de câte ori venea în vizită mă așezam într-un loc

de unde o priveam cu atenție nici prea departe însă

nici de foarte aproape eram într-o mare măsură intimidat

când mi-am făcut curaj am întrebat-o când o să apără

în filmele de la tv și nu mi-a zis nimic doar a zâmbit

nu ai fi zis că locuia în ferentari și că era casnică

de când s-a măritat cu gheorghe g. gheorghe

maistru tipograf la combinatul poligrafic de la casa scânteii

viața ei tihnită cu bărbatul care o diviniza

programul ei zilnic care începea cu gimnastica de dimineață

și continua cu o curățenie temeinică a casei și a curții

astea să fi fost o parte dintre secretele frumuseții ei

rujul a cărui nuanță de roșu nu contrasta niciodată cu hainele

ce îi veneau perfect și cu accesoriile foarte bine alese

rochiile ei de vară erau întotdeauna cu picățele albe

de diferite dimensiuni pe incredibile nuanțe de albastru

părul mereu cu bucle perfecte ce sfidau vântul

dincolo de neobișnuita ei frumusețe poate că purta cu ea

ceva rece izvorât din neîmplinirea de nu fi avut măcar un copil

iar când soțul i s-a dus totul în făptura ei s-a spulberat

o bătrână cu ochii pierduți și des înlăcrimați

(am scris rândurile acestea nu din teama de a uita)

de George Floarea

Farul

    Era farul și eram noi, care ne adunaserăm ca fluturii de noapte, stăruind în preajma luminii reci și pustii – stăruind fără sens, pentru că nimic din acel ținut al  pierzaniei nu ne putea răsplăti.

   Dar pentru oamenii fără căpătâi n-a fost niciodată binecuvântare mai darnică decât lenea, singurătatea și pustiul. Și orizontul tăcut al mării știa să fie nimb pe creștetele dezmoșteniților ce eram. Altminteri, nu ne căuta nimenea, și de soarta noastră nu se îngrijea decât vântul, care, asemenea vremii, curgea mereu, schimbându-și mereu direcția, învâluindu-ne cu palele lui, alintându-ne sau biciundu-ne cu violență, răvășind întinderea și purtând nisipul călătoarelor dune.

   Farul era o construcție veche, zidită pe coastă, ca să anunțe navigatorilor primejdiile care îi amenințau. Țărmul jos forma o plajă nesfârșită, care înainta lent în mare, iar în unele locuri bancurile de nisip se iveau departe în larg, acolo unde nimenea nu s-ar mai fi așteptat să le întâlnească. Prin porturi se povestea despre naufragiile de odinioară; drept mărturie, pe un dâmb de piatră, la câteva mile mai jos, stau cruci cu inscripții șterse, menite să perpetueze zadarnic amintirea confuză a unor levantini ce-și aflaseră moartea prin acele meleaguri în cine știe ce noapte străveche.

   Clădirea de cărămidă ere un turn nu prea mare, cu tencuiala căzută pe alocuri, acoperită cu tablă verzuie, ruginită, cu o balustradă de fier, spre care urca o scară în spirală. Sus într-un cilindru de sticlă, ardea lampa cu acetilenă, alimentată de butelii, pe care o dată la două-trei luni veneau să le schimbe doi marinari din portul aflat la vreo patruzeci de mile spre miazăzi. Călătoreau cu o șalupă scundă, abia răsărind dintre valuri, și aduceau, odată cu buteliile, hrana obișnuită a paznicului: mălai, sare, spirt și tutun. Îi aduceau și cartușe, cu care vâna rațe lișițe când se sătura de pește sau, iarna, lua urmele lupilor ce rătăceau prin stufărișurile sumbre ale bălții. De altfel, ieșea destul de rar la vânat și la pescuit. Cea mai mare parte a vremii și-o petrecea dormind cu ochii deschiși, cu mâinile pe cap, încremenit ca un mort căruia nu a avut cine să-i închidă pleoapele. Numai noaptea nu știu ce va fi fost cu el, căci somnul îmi era adânc și mă trezeam odată cu zorile, când îl găseam iar întins pe banca de lemn de la picioarele farului. Doar din când în când mi se părea că aud ca prin vis detunături de armă undeva departe în inima bălților. Nu-l întrebam de unde veneau. Sunt sigur că tot nu mi-ar fi spus. Poate că armele nici nu detunau decât în visele mele pline de năluci și de duhuri. Așa îmi spuneam pe atunci, când abia mă ivisem pe țărmul acela și nu cunoșteam legile lui.

Fragment din „Farul” de A. E. Baconsky

Madeleine Peyroux – The Summer Wind

Un zâmbet al verii inocente

Poezie persană – Forughi (1798 – 1857)

Prințul Abbas Forughi s-a născut la Bastam. Este considerat unul dintre marii poeți ai veacului al XIX-lea. În prima parte a vieții sale este panegiristul șahilor și prinților Ghadgiari; în a doua parte, când înclină spre sufism, scrie gazeluri remarcabile prin înalta lor filozofie și acuratețea stilului.

Răzbunare

Într-o noapte, în sfârșit, voi prinde

poalele suspinului de ziuă

aprig răfuindu-mă cu luna,

luna mea frumoasă și nedreaptă!

Ochiu-nlăcrimat mi-l voi deschide

în furtuna întristării mele,

înecându-mi vârfu-acestor gene

în adâncul inimii de sânge.

Voi răcni, zvârlindu-mă în mare,

voi răcni, zvârlindu-mă pe țărmuri,

și mă voi schimba în vâlvătaie,

pârjolind și țărmuri și talazuri!

Mă voi răzbuna pe păru-i negru,

desfăcându-l, buclă după buclă,

și-mi voi potoli a gurii sete

bând de pe rubine lungi săruturi.

Ori, lipsindu-mi ea, ca-ntr-o-nchisoare,

îmi voi șterge urmele-n țărână,

ori îi voi cuprinde  fără veste

gingașul grumaz pe totdeauna!

Dacă ea, șăhița frumuseții,

astăzi nu-mi va da dreptate, mâine,

poala i-o voi prinde și-o voi duce

drept la cel care dreptate-mparte.

Ori ea trupul mi-l va trage-n groapă,

învelindu-mi sângele-n țărână,

ori podoabe de argint și aur

îi voi pune pe grumaz și umeri!

Forughi*, iubita, precum luna,

dacă vălu-și saltă de pe față,

vei vedea o sută mii de pete

și pe soare și pe  mândra lună.

* În persană – „Iluminatul”

Traducerea George Dan

Pot să zbor

Mai întâi te naști

Poesis

În colaborare cu revista literară Poes:s International şi cu Centrul de carte germană (BIZ), Goethe-Institut organizează o întâlnire literară cu tineri poeţi din România şi Germania. Mai multe seri de lectură şi discuţii vor avea loc atât în Bucureşti cât şi în alte oraşe. Tinerii autori vor reflecta asupra propriilor texte, dar şi a evoluţiilor din peisajul liricii româneşti şi germane.
Întâlnirea de la Bucureşti va fi moderată de scriitorul şi redactorul şef al revistei Poes:s International, Claudiu Komartin.

Bucureşti
Club La Scena, Calea Calarasilor nr. 55, 19:00
8.06. Björn Kuhligk, Ulrike Almut Sandig, Gabriel Daliş, Svetlana Cârstean
9.06. Andrei Gamarţ, Val Chimic, Uljana Wolf, Daniel Falb

Braşov
Librăria Okian, 17:00
10.06. Uljana Wolf, Ulricke Almut Sandig, Andrei Dósa, Mihail Vakulovski

Sibiu
Librăria Humanitas, 18:00
11.06. Björn Kuhligk, Daniel Falb, Rita Chirian, Radu Vancu

Cei patru autori germani vor fi prezentaţi bilingv, în ediţia din luna iunie a revistei Poes:s International.

Nothing Gold Can Stay

Haiku

cal singur pe câmp —

călărețul din iarbă

numărând norii

de Viorel Mureșan – din volumul „Buchetul de platină”(Editura Eikon-2010)