Tag Archives: copilărie

Un zâmbet al verii inocente


Pot să zbor


Isus din copilărie

Isuse, ca să te urci la Ierusalim de Florii,
Treceai și prin orașul unde eram la școală.
Cum te-așteptau sufletele de copii să vii,
Plângând pe la gazde în cămăruța goală!
Tu ne mântuiai și ne trimiteai la părinți,
Cu brișci și căruțe pornindu-ne acasă
Sub soarele cu luciri fierbinți
Pe drumuri domoale de plasă.
Și ajungeam la cuiburile noastre prin sate
Înaintea rândunelelor întârziate.
Amurgurile își ardeau în cer rășina
Prin nori întruchipând răstigniri și vedenii.
Clopotele mâhnite înmormântau lumina
Și lin o coborau amestecându-o-n denii.
Toată săptămâna ți-o închinam numai ție
Și patimilor tale minunate,
Dar bătea în noi, ascuns, tainica bucurie
Că toate sunt un joc măreț și tu le birui pe toate.
Joi porneam în cete la pădure
S-adunăm călțunași și viorele,
Umpleam de chiot și cântec dealurile sure,
Uitând că ești mort și c-o să te împodobim  cu ele:
Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate,
Și prin ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană,
Roșia floare a coastei tale însângerate
Și stropii de sânge picurați pe coroană.
Dar dacă zarzării erau înfloriți, făceam jaf,
Și te-năbușeam sub troiane de cununițe
Pe tine și tot alaiul de pe sfântul epitaf,
Iosif, Nicodim, mironosițe
Și Maica Domnului cu mahrama pe cosițe.
Vineri te prohodeam apoi de-a bine.
Biserica era o slavă de fum și pară,
Vădanele boceau morții pe-afară,
Mama mă strângea la piept cu suspine
Și muream și noi toți cu tine
Până ce duminica înviam iară:
Tu ca să te urci la cer și să te schimbi la față,
Noi să ne-ntoarcem jinduți la viață,
La ouă, la miel, la cozonaci
Și la scrânciobul aninat între copaci.


Mângâietorule încununat în spini,
Oricâte amărăciuni am înghițit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini
De toată mierea amintirii tale.


Poem de Vasile Voiculescu

Intersecția din fotografia cu zimți

intersecția dintre Calea Griviței și Strada Buzești

era un loc comun pentru noi în acele vremuri

ori că mergeam la Piața Matache sau la Piața Amzei

treceam pe acolo cu tramvaiul șase ori  zece

în ziua aia plutea parcă în aer ceva deosebit

ceva demn de amintit în atitudinea ta

erai pregătită parcă să joci într-un film sepia

asta pentru că te îmbrăcasei în puloverul de mohair

pe care îl prețuiai cel mai mult

asta  anunța o destinație deosebită

pe mine mă îmbrăcasei de parcă urma să mergem în vizită

la niște doamne sofisticate

genul acela ce ne serveau

cu dulceață de vișine și cu apă minerală rece

aduse în cristaluri pe o tavă de argint

*

totuși nu s-a întâmplat asta

am coborât din tramvaiul șase

înainte de intersecția asta unde roțile tramvaielor se certau cu macazurile

am traversat și am intrat la librăria de unde îmi cumpărai deseori

soldăței și mașinuțe de plastic colorat

de data asta ai cerut o carte

mi-ai spus că e una ce îmi va fi folositoare atunci când am să fiu la școală

eu știam că asta urma să se întâmple când „se  va da milităria jos din pod”

cum îmi prevestea Tanti Caterina vecina noastră care nu avea copii

doar o păpușă de gips căreia nu i se deschidea ochiul stâng

și care avea brațul drept aproape smuls de către un copil rău

cum obișnuia să-mi spună când îmi doream s-o ating

*

cartea asta ce trebuia să mă arunce în viitor

era fără poze dar cu multe litere așezate într-o ordine stranie

dar nu te-ai  oprit am traversat pe partea opusă  a intersecției

lăsând în urma noastră ușa primitoare a  prăvăliei cu cărți și jucării

am intrat într-o încăpere întunecoasă

unde un domn ce avea o cutie cu picioare

mai lungi decât ale televizorului nostru Cosmos 3

și în care el își băga capul

precum o babă evlavioasă  sub sutana unui preot

ne tot ruga să ne apropiem tâmplele de parcă gândurile noastre urmau

să treacă prin aceiași intersecție

tot repeta că din cutia lui

are să zboare o păsăre iar eu nu trebuie să ratez momentul

*

n-a zburat nicio pasăre

după câteva zile am avut în mână

o fotografie cu margini zimțate în care eram noi

cu tâmplele atât de apropiate

că n-ar fi putut trece printre ele

nicio înaripată

***

trec tot mai rar pe la intersecția dintre Calea Griviției și Strada Buzești

șase și zece par în zilele astea pustii numerele unor tramvaie fantomă

toate clădirile din jur sunt doar niște decoruri uitate ale unui film vechi

am  aflat între timp că atunci am cumpărat de la Librăria I.L. Caragiale

cartea cu poeziile lui George Coșbuc

din care nu te-am lăsat să-mi citești nimic

pănă când nu m-am simțit eu în stare s-o citesc  –

după ce  am parcurs-o prima dată

Rada îmi alerga printre gânduri

nu El Zorab

cum toți cei din jur își afișau intuițiile

dar toate astea nu mai au acum nicio importanță

cui ai mai putea să-i spui toate astea

poate oțetarilor care au crescut în spatele zidurilor goale

fotografia cu zimți a rămas singura dovadă

a acelei zile cu miros de nucă verde

de George Floarea


Pe bară


Playground


Florieni – tărâmul meu de poveste

Aș fi putut să-i pun acestei postări titlul „ Ce am făcut cu vara mea (VIII)” dar acest titlu nu ar fi fost corect, poate „Ce am făcut cu toate verile mele” ar fi fost mai aproape de adevăr. Pentru că azi vă voi povesti și vă voi arăta poze din „țara” mea,  acesta e locul din România cel mai drag inimii mele, cătunul Florieni. Un sătuc pe coama unui deal subcarpatic de pe Valea Argeșului.

Vară la Florieni

E locul în care mi-am petrecut mult timp din vacanțele și concediile mele și de fiecare dată m-am întors de acolo purificat și renăscut. Pădurea care înconjoară satul, fânețele și livezile cu toate vietățile care trăiesc în ele fac din acest loc un rai pâmântean. Fiind într-o zonă ferită de „binefacerile civilizației” și cu un drum greu accesibil, satul bunicilor mei (părinții tatălui meu) e și azi o oază de liniște, un loc unde te poți reculege și odihni chiar și în verile toride.


Biserica din Florieni

Asta-i biserica satului, o biserică foarte veche ce tocmai a fost restaurată.

Multe amintiri mă leagă de locul ăsta și multe povești frumoase am auzit de la bătrânii locului pe care din păcate cu timpul i-am pierdut, s-au dus la cele veșnice. E foarte trist când văd casele lor părăsite sau dărâmate de urmașii lor, erau case mici tradiționale cum vedem la muzeul satului. Și acum sunt familii care au numele de Floarea și Florian semn că de la ele își trage și satul numele. Țin minte că mai toți oamenii din sat se strângeau  duminica „În deal la nuci”, așa au denumit ei vârful dealului pe care străjuiau trei nuci bătrâni, stăteau de vorbă până se înnopta, povesteau vrute și nevrute iar noi copiii ne jucam și vocile noastre erau mult mai cristaline în preajma pădurii de fagi. Acum asta nu se  mai întâmplă și nici copii nu mai sunt așa mulți ca atunci, satul e mereu cuprins de o liniște tristă.

Ulița amintirilor

Toți cred că avem locuri pe care le iubim, de care ne simțim atașați, asta-i „văgăuna” mea preferată și mă mândresc cu ea. Voi mai posta și alte lucruri despre Florieniul meu drag și oamenii lui. (Va urma o postare despre bunica mea )


Text și foto: quasiote