Hai

Hai să dormim, iubito, pe podea.

            Geamă bolnav de gelozie patul.

Vreau să te simt intrând sub pielea mea

ca într-un cort

     unde-ți  voi fi

amantul.

Câtă lumină înclini de la genunchi!

         Cât aer pui cu sânii în mișcare!

să sufăr plin de seve ca un trunchi

   de tei, răpus de tânăr

din picioare.

Azi pentru prima dată-am priceput

        până la genă raiul și pustia,

cât de ușor e Stixul de trecut

  în barca ta de coapse,

arămie.


Poem de Eugen Cioclea

Publicitate

Remușcare

 

Am comis cel mai rău dintre păcatele
pe care le poate comite un om. N-am 
fost fericit. Las ghețarii uitării 
să mă prindă și să mă înghită, neîndurători.

Părinții m-au însuflețit pentru jocul
riscant și frumos al vieții,
pentru pământ, apă, aer și foc.
I-am dezamăgit. Nu am fost fericit. Neîmplinită

a fost nădejdea lor tinerească. Mintea mea
s-a aplecat către simetricele dispute 
ale artei, cu țesătura lor de nimicuri.

Mi-au dăruit curajul. N-am fost curajos.
Nu m-a părăsit. Mereu alături de mine,
a fost umbra unui nefericit.

Poem de Jorge Luis Borges

Traducerea Quasiote

Sonet XVII

Nu te iubesc drept trandafir de sare,

Topaz, garoafe, săgetări aprinse:

Ci cum iubești întunecate lucruri,

O taină, între inimă și umbră.

 

Ca pe o plantă ne-nflorind ce poartă

Lumina unor flori în ea, în taină,

Eu te iubesc, și dragostea ta-mi suie

Ca din pământ mireasmă tainic strânsă.

 

Fără să știu, eu te iubesc orbește,

Fără mândrie, fără gând și simplu

Astfel mi te-a închis în ea iubirea.

 

Astfel, încât topiți într-o ființă,

Aproape încât mâna ta pe pieptu-mi

E-a mea și visul ochii tăi mi-adoarme.

 

Poem de Pablo Neruda

 

Traducerea Radu Boureanu

Copiii mei nenăscuți

− Să nu vă nașteți poeți

copiii mei nenăscuți

e destul că aveți un tată bogat

și pustiu

confundat cu pădurile fără lupi

cu mâinile turburi cu iarba

și clovnii

cu albiile fără râu

nu e bine să știți pe de rost

viața și moartea râsul și plânsul

cizma și piciorul desculț

gloria cearcănelor și războiul

neîntrerupt

zilele nu-s eșarfe

pe care ni le punem pe umeri

poeții-s prea tineri și bătrâni nu

ajung

se amăgesc că nu pierd niciodată

fiindcă nu câștigă niciodată nimic

poezia e o uimire rănită

o frânghie pe care o confunzi cu

Pământul.

 

Poem de Aurel Dumitrașcu

Echipuls

Adevăratul meu adversar

nu-i realul. Nici moartea.

Este drumul zilnic acasă, urmând

același traseu interior.

Sunt întâlnirile-n care

mă cuibăresc fericită

să uit că exist (că există iubirea,

lexem bifurcat)

și cinci kilometri de-asfalt găurit

sunt dovada distanței. A lipsei de sens.

Prietene orb, nume drag,

distanța

ne fă râ mi țea ză

cât timp încercăm să scornim

limba omului singur.

 

Poem de Mădălina Nica