Tag Archives: poem

Rememorare umilă

Nu știu dacă mă crede cineva dar noaptea aceea

era caldă și limpede și mănușile de pe masă încă erau

pline de somnul degetelor tale și clopoțelul

adus când afară fulguia mereu și mereu ne spunea

povești cu portocale cu pescăruși cu o fotografie

în care urma să ne așezăm unul lângă altul pe țărm

privind o corabie mică îndreptată spre noi













și s-a făcut dimineață geroasă

















nu știu dacă mă crede cineva dar noaptea aceea

era caldă și limpede

























Poem de Petre Stoica din volumul ,,O nuntă de cenușă”(1977)


















			

Breath


atac moartea

o atac în timpul existenţei mele

o atac în timpul zilei şi-n timpul nopţii

într-un timp care nu mai este

al nopţii al iernii sau al

ultimei însoriri înaintea amurgului

o atac într-un timp care este al

atacului meu asupra morţii

ca şi cum ar putea moartea să existe

aşa cum există acest pămînt care urcă

în dreptul meu

în dreptul păsărilor în zbor

să existe asemenea apelor sau mîinii mele

asemeni casei în care locuiesc să existe

în felul în care poate fi părăsită

şi oricînd regăsită

să existe în felul existării lucrurilor în univers

care îmi dau astfel libertatea

aceasta ar fi scopul atacului meu asupra morţii

Poem de Gheorghe Iova


Pleacă trenul

Când stai în tren și pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat
Tu?

Primăvara și toamna
Te tot uiți pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viața m-am uitat pe fereastră
Pironit într-un colț
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruță
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, orașe, continente
De ce sunt copleșit de atâtea emoții,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?

Poem de Marin Sorescu din volumul Traversarea(1994)


Rain light


placa de patefon

totuși cred că acul
trebuie ridicat de pe placa de patefon
atunci când  începe să obosească
nimic altceva decât un blues
o voce hodorogită de bețiv
care povestește ceva despre tine
fără să te fi cunoscut vreodată
poate că ajunsese la capătul puterilor
acel bărbat
atunci când se arunca de pe terasa
ultimului etaj
plăsmuindu-și  pe drum aripile
totul e să plătești din vreme prețul
o grămăjoară de pene
și două trei lumânări
pe caldarâm chiar lângă pâlnia patefonului
apoi dacă te îndrepți către nord
și ajungi destul de repede
într-un anumit punct al aerului
nu vei mai fi niciodată
plin de sânge



Poem de Valeriu Mircea Popa



Dramă în parc

Poem de Geo Dumitrescu

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.

Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine-
era atât de departe de București…
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „Mă iubești?”

Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei…

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața-
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur…
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-și ia viața?

Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă…
… Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai
aveam pălărie…