Author Archives: quasiote

Dramă în parc

Poem de Geo Dumitrescu

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
îi număram indiferent degetele mâinii reci.
Era frig, târziu, minutele defilau seci
și ne privea de sus, cu capul gol, o lună plină.

Grădina publică era tristă și goală;
toamna beată își pierduse toate vanitățile.
Liceanul cu coșuri și elanuri pesimiste
se uita la cer și concepea cine știe ce poezie banală.

Mă gândeam tot mai încăpățânat la Violaine-
era atât de departe de București…
Femeia de alături se socotea totuși prezentă
și mă întreba profesional: „Mă iubești?”

Era preferabil să fi fost beat, nebun,
sau să fi avut măcar o sută de lei;
singurătatea era mai ieftină
chiar decât îmbrățișările ei…

Femeia avea ochi obosiți și buze de anilină;
aș fi putut să o sărut până dimineața-
dar ea voia bani și eu vream să fiu singur…
Era acesta un motiv pentru ca vreunul din noi
să-și ia viața?

Eram dezgustat profund, Dumnezeu să mă ierte-
liceanul plecase; luna goală zâmbea cu fantezie.
Cel puțin era liniște, femeia – bună și calmă…
… Când m-am trezit, banca era dură și eu nu mai
aveam pălărie…

Reclame

Aveai părul lung până la cer


Arcadă

Azi am văzut un ochi

Care mă iubea.

Vedeam bine că m-ar fi primit

Sub sprânceana lui.





Dar a venit un nor

Și ochiul  s-a-nchis,

Ori s-a speriat

Și-a fugit în chipul tău

Lângă celălalt ochi,

Lângă fruntea și lângă gura

Care nu mă iubesc.


Poem de Marin Sorescu



Cântecul ultimei întâlniri

Sta pieptu-mi gata să se frângă,
De suflul tot mai îngheţat.
Mănuşă pentru mâna stângă
Pe mâna dreaptă-am îmbrăcat.

Că sunt pe-o râpâ îmi păruse,
Şi treptele erau doar trei ...
"Hai, mori cu mine !" toamna-mi spuse
Dintre arțari bătrâni și tei.

"Ursitele mi-au fost haine,
Şi mă-nşelară zi de zi ..."
Răspuns-am tristă : "Şi pe mine !
Cu tine-odată voi muri."

Aceasta-i ultima cântare.
Priveam spre casa de cândva Din dormitor, nepăsătoare,
Feștila-n lumânări ardea.

Poem de Anna Ahmatova

Traducerea Madeleine Fortunescu


Mopete și timpul pierdut


Flori de cancer pentru tine

287_LI

 

Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.
dede scoate şi ea farfuriile nespălate
afară în ploaie. Vezi, nu e un motiv
de tristeţe ploaia prin care mă plimb
cu mâinile în buzunarele hanoracului
unde te port ca într-un marsupiu.
Şi mă gândesc că, da, aş putea fi
un monstru de tată care să aibă uter
doar pentru tine ca să te nască
pe tine şi copii pe care n-o să-i ai.
Malformaţia mea congenitală
putea să înflorească şi în altceva decât cancerul.
Pe RMN- Flori de cancer pentru tine.
Nu te uita la mine ca la un monstru.
Loveşte-mă.
Din mine cad bomboane ca dintr-un piñata.
Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.
Am făcut să plouă pentru tine
aşa cum odată o femeie mi-a zâmbit
şi eu am făcut să ningă.
Copacul îţi întinde la fereastră
un buchet de flori de cireşe,
preferatele tale, chiar dacă eşti alergică
la căpşuni şi fragi- eu tot cred că pierzi ceva
ursoaica mea tristă, înnebunită de cântecul ăsta
ca de un câine care aleargă-n juru-i
dede e genul care se va urca în copac
fără să-i pese că nu va mai putea să se dea jos,
fără să-i pese de logica poemului meu
ursoaicele nu se pot urca în copaci
ursoaicele mor mor după fragi
dede, mi-ai adus circul în poezie
şi ursul care merge pe bicicletă
pe un fir de sârmă jonglând cu portocale
Despina, mi-ai spus
că o să mi te arunci în braţe când ai tu chef
te-ai hotărât în care prăpastie?
tu eşti departe, departe
eu sunt singur, singur
singur ca un cuvânt neinventat
aici tot timpul îmi dau ceasul înainte
sau înapoi cu o lună
şi nu se întâmplă niciodată nimic
hai să terminăm totul
moartea e cel mai puternic afrodiziac
în loc de taxi luăm un inorog sau un centaur
şi ne ducem departe, departe
singuri, singuri.

 

Poem de Adrian Diniș (4 iulie 1986-16 iulie 2018)

Școala frumuseții

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii —
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:
uite, îţi încredinţez aceşti fluturi,
o mie de fluturi tineri, frumoşi —
ia-i şi învaţă-i să zboare,
bănuit să zboare, în calde furtuni de culori,
în furtuni de culori neştiute, subţiri,
mereu schimbătoare şi pure,
învaţă-i să zboare precum
freamătul fin al genelor tale
pe obrazul meu ars, de argilă.

Un pui de panteră am să-ţi aduc,
să-l înveţi
neprihănita, leneşa pîndă felină,
spaimele crude, întunecoase, ale pădurii,
să-l înveţi iscusinţa de-a ucide cu graţie
îndelung alintindu-şi prada, fosforescent.

Am să-ţi aduc apoi corcoduşul, laleaua,
să-i înveţi să-nflorească
iubindu-se prin nevăzute fire de pulbere.
Şi stînca oarbă, informă, de marmoră
ţi-o voi aduce – învaţ-o tu
taina tulburătoare
a rotunjimilor albe, trandafirii.

Am să-ţi aduc deopotrivă
lacul verzui de sub munte,
să-l înveţi tăcerile rodnice, adînci,
în care argintiu săgetează
făgăduite revelaţii, cîntece, ori întrebări,
să-l înveţi să lucească, să cînte sub lună
liniştit, pur, adînc, ca ochii tăi…

Tu vei fi
şcoala frumuseţii şi a iubirii,
prin tine, bucuriile lumii le voi spori:

voi, minuni şi averi ale firii
să fiţi cuminţi, să fiţi silitoare!…

(Nevoia de cercuri, 1966)

Poem de Geo Dumitrescu