Tag Archives: scriitori români

Dropia

Pe miriştea arsă şi lată,
La dunga cerului spartă
De-o vizuină de soare,
Spre asfinţit şi răcoare
Se saltă un cap de şarpe
Printre năluci verzi de ape.

Şarpele cu cap de vultur,
Cu plete galbene-n jur,
La gît cu soarele roată,
Cu piept şi sfârcuri de fată
Cu coroană de regină,
Cu aripile-n ţărână.
Stă cu pieptul dezgolit
Tremurat în asfinţit.

Am cătat dropia-n soare
Că eram de-nsurătoare.
Mi-am dus mâna peste câmpi
Printre praf şi printre ghimpi:
Am vârât mâna în cer
Şi am dat, vara, de ger.


Mi-a degerat mâna toată:
O-ntinsesem după fată,
Când s-o fur − prin degete
Mi-a trecut şarpele rece.

Poem de Ștefan Bănulescu


Farul

    Era farul și eram noi, care ne adunaserăm ca fluturii de noapte, stăruind în preajma luminii reci și pustii – stăruind fără sens, pentru că nimic din acel ținut al  pierzaniei nu ne putea răsplăti.

   Dar pentru oamenii fără căpătâi n-a fost niciodată binecuvântare mai darnică decât lenea, singurătatea și pustiul. Și orizontul tăcut al mării știa să fie nimb pe creștetele dezmoșteniților ce eram. Altminteri, nu ne căuta nimenea, și de soarta noastră nu se îngrijea decât vântul, care, asemenea vremii, curgea mereu, schimbându-și mereu direcția, învâluindu-ne cu palele lui, alintându-ne sau biciundu-ne cu violență, răvășind întinderea și purtând nisipul călătoarelor dune.

   Farul era o construcție veche, zidită pe coastă, ca să anunțe navigatorilor primejdiile care îi amenințau. Țărmul jos forma o plajă nesfârșită, care înainta lent în mare, iar în unele locuri bancurile de nisip se iveau departe în larg, acolo unde nimenea nu s-ar mai fi așteptat să le întâlnească. Prin porturi se povestea despre naufragiile de odinioară; drept mărturie, pe un dâmb de piatră, la câteva mile mai jos, stau cruci cu inscripții șterse, menite să perpetueze zadarnic amintirea confuză a unor levantini ce-și aflaseră moartea prin acele meleaguri în cine știe ce noapte străveche.

   Clădirea de cărămidă ere un turn nu prea mare, cu tencuiala căzută pe alocuri, acoperită cu tablă verzuie, ruginită, cu o balustradă de fier, spre care urca o scară în spirală. Sus într-un cilindru de sticlă, ardea lampa cu acetilenă, alimentată de butelii, pe care o dată la două-trei luni veneau să le schimbe doi marinari din portul aflat la vreo patruzeci de mile spre miazăzi. Călătoreau cu o șalupă scundă, abia răsărind dintre valuri, și aduceau, odată cu buteliile, hrana obișnuită a paznicului: mălai, sare, spirt și tutun. Îi aduceau și cartușe, cu care vâna rațe lișițe când se sătura de pește sau, iarna, lua urmele lupilor ce rătăceau prin stufărișurile sumbre ale bălții. De altfel, ieșea destul de rar la vânat și la pescuit. Cea mai mare parte a vremii și-o petrecea dormind cu ochii deschiși, cu mâinile pe cap, încremenit ca un mort căruia nu a avut cine să-i închidă pleoapele. Numai noaptea nu știu ce va fi fost cu el, căci somnul îmi era adânc și mă trezeam odată cu zorile, când îl găseam iar întins pe banca de lemn de la picioarele farului. Doar din când în când mi se părea că aud ca prin vis detunături de armă undeva departe în inima bălților. Nu-l întrebam de unde veneau. Sunt sigur că tot nu mi-ar fi spus. Poate că armele nici nu detunau decât în visele mele pline de năluci și de duhuri. Așa îmi spuneam pe atunci, când abia mă ivisem pe țărmul acela și nu cunoșteam legile lui.

Fragment din „Farul” de A. E. Baconsky


Nora Iuga la Clubul de lectură – invitație


Lansarea romanului „Viața lui Kostas Venetis”- invitație


Două întâlniri cu Nora Iuga

Între bucuriile sfârșitului de an și aceste două întâlniri cu scriitoarea Nora Iuga, o prezență care sper să bucure pe cât mai mulți iubitori de literatură contemporană.  Jurnalul berlinez apărut la Cartea Românească cu titlul  „Berlinul meu e un monolog” și cele două cărți(Spitalul manechinelor și Dactilografa de noapte) reeditate în vara asta la Casa de pariuri literare sunt alături de autoare și invitații săi, reperele menite să vă atragă spre aceste două evenimente.

 

 


Desprimăvărare

Când vom ieși din beznă și ruină

și raze tari în ochi ne vor izbi,

îi vom închide poate — și vom fi

desfigurați de prea multă lumină.


Vom trece pragul spre surata viață

împovărați, necunoscuți, livizi,

cu amintirea roasă de omizi,

cu bucuria vânătă de ceață.


Dar cum a lumii dreaptă socoteală

ne vor fi șters-o anii cei păgâni,

ca s-o cunoaștem iar, deși bătrâni,

vom merge cu plăcuțele la școală.


Pe drumul fără mame călăuze

ne vom ruga de-un  ghiocel curat

să ne învețe zâmbetul uitat

și să ni-l scrie fără greș pe buze.


În inimi când s-or sparge trandafirii

vom zăbovi privind la porumbei

și-i vom  citi acolo, printre ei,

abecedarul proaspăt al iubirii.


Din înfrățirea șoimului cu zarea

vom ști să bem paharul de azur

iar limpezimea cântecului pur

ne-o va turna în glas privighetoarea.

Poem de Andrei Ciurunga – din „Poemele cumplitului Canal”(1950 -1964)


Scriitori români care au trecut prin închisorile comuniste

Litera Z

Belu Zilber

A. L. Zissu

Alexandru Zub

Teodor Zuca

Ion Zurescu


Institutul Blecher(ediția a XVI-a) – între real și fantastic

Pe 31 martie, la ediția a XVI-a  a Institutului Blecher am avut ocazia să fac cunoștintă cu doi autori pe care îi știam doar de pe saiturile literare, e vorba de tânăra poetă Ioana Miron și scriitorul Silviu Gherman. Ioana Miron a citit un grupaj de poeme intitulat „Convulsii și imitațiile lor”, iar Silviu Gherman un fragment de proză numit „Text în lucru”.

Despre poezia Ioanei Miron, cei prezenți au formulat opinii ce s-au încadrat între desființare și încurajare. Ca la orice debut, s-au observat atât lucruri bune, cât și sincope.

Fragmentul de proză citit de Silviu Gherman a stârnit la rândul lui discuții aprinse. Lumea fantastică din textul prezentat a reușit să-i capteze pe o mare parte dintre cei prezenți, au fost  câțiva care s-au declarat nesatisfăcuți aducând şi argumente în sprijinul poziției lor.

 

Din punctul meu de vedere, poezia Ioanei Miron dă senzația unei fragmentări excesive, a unui angrenaj rece care nu poate stârni nimic cititorului în urma lecturii. În fiecare poem am întâlnit doar rânduri sau unele formulări  demne de luat în seamă, prea puține din păcate.

În schimb la proza lui Silviu Gherman m-a captat, atât povestea în sine, cu toată încrengătură ei de personaje fantastice, dar și ce se vede dincolo de ea. Tehnica lui în mai multe straturi e o metodă foarte bună de a atrage cititorii  interesati de scrierile menite a îi provoca la reflexivitate.

A fost și de data aceasta la Institutul Blecher o întâlnire încărcată cu acele aspecte ce ar fi bucurat orice iubitor de literatură.

Q


Iată unul dintre poemele prezentate de Ioana Miron:


 

steril


 

nebunia

e mult mai frumoasă dacă începe noaptea


 

 

 

 

în contratimp

două seringi se bat pentru aceeași venă

nu câștigă niciuna


 

 

 

 

din patru variante

alegem pe a cincea

strada sângerează hoți de zâmbete

zâmbetul meu

zâmbetul altora

terminăm

în coji de portocale

un poem ratat

captiv într-o carte de colecție

din care muști steril

când

vine cineva și așteaptă fără milă

să transpiri

inactiv

firmituri


 


Steaua morților

Cine rămâne prin neguri şi ploi
când milioane trec de strigoi?
Se clatină noaptea de negre drapele,
palid obraz luminează-ntre stele.

Steaua purtând-o spre nord, spre sud,
mult e de când cere loc lângă foc
femeia gonită din loc în loc,
inimă de pâine, soartă de câine,
steaua purtând-o spre nord, spre sud.

Ca o taină mare, ca o taină rea
colindă-te, ciudată stea,
şi lăcrimează de mii de ori
vestea ta până la cântători.
Astfel în noapte femeia cânta.

– Bate, femeie, la toate ferestrele,
oamenii dorm greul pământului,
la margini grădina de flori veştede,
caută băncile putrede,
aşterne şi culcă-te,
paznicul însuşi în vis scapătă.

– Femeie, poartă-ţi pretutindeni semnul,
ca o cruce bolta te copleşeşte,
de sub arcade, pe sub portaluri,
prin toată lumea tusea ta descreşte.

Umbră din umbră desluşită,
gândul zăbranic asupră-ţi pregetă.
În rătăcire pierde-te, pierde-te,
cetatea e surdă şi zăvorâtă.

Poem de Ion Vinea


Scriitori români care au trecut prin închisorile comuniste

Litera V
Dumitru Vacariu

Nicole Valéry (1919 – 1996)

Ion Valjan (Vasilescu)

Ernest Verzea (1917 – 2003)

Ion Vinea (1895 – 1964)

Pan Vizirescu (1903 – 2000)

Vasile Voiculescu ( 1884 – 1963)

Alice Voinescu  (1885 – 1961)

Mircea Vulcănescu (1904 – 1952)

Romulus Vulcănescu (1912 – 1999)





Institutul Blecher – o întâlnire cu doi autori versați

Ultima întâlnire (a XV-a) a Institutului Blecher promitea să fie „o ediție de colecție” și nu a fost prea departe de această titulatură. Cei doi autori invitați, poetul Ionel Ciupureanu și prozatorul Radu Aldulescu au la activ importante cărți de poezie, respectiv romane.

Radu Aldulescu a  citit capitolul „Vremuri în schimbare – băieți buni și de treabă” din romanul pe care ne-a spus că îl va finaliza în aprilie și care se va numi „Ana Maria și îngerii”. Într-o scurtă discuție înainte de lectură mi-a mărturisit că romanul nu va avea un stil deosebit față de ultimul său roman „Mirii nemuririi”, dar că povestea va fi  una cu mult mai captivantă.

Ionel Ciupureanu a citit 14 poeme dintr-un volum pe care îl are în pregătire, despre care și-a exprimat temerea că va găsi cu greu o editură unde să-l publice. Poezia lui a fost bine primită de mai toți cei prezenți, unii chiar și-au exprimat deschis admirația.

Pentru că pe saitul dedicat Institutului Blecher se  găsește o cronică detaliată (consemnată de Gabriel Daliș ) a celor întâmplate, eu am să-mi exprim doar propria opinie despre cele două lecturi.

La proza lui Radu Aldulescu am remarcat un stil bine conturat, pe care îl recunosc cu ușurință ținând cont de lecturile  mele anterioare din opera acestuia. Știe foarte bine să capteze cititorul fără a folosi cine știe ce artificii stilistice, realismul său capătă de multe ori aspectul unui reportaj. Nu sunt un mare admirator al său, dar nu înseamnă că nu-i recunosc meritele felului cum a „înghețat” anumite aspecte ale societății românești de după 1989 și a talentului cu care a creat personaje memorabile.

Poezia lui Ionel Ciupureanu nu îmi era foarte cunoscută, mărturisesc că am găsit pe internet un grupaj de poeme care nu mi-a plăcut. Dar lectura sa de la Blecher mi-a creat o impresie mult mai bună, poate și de unde felul în care aceste poeme formate din distihuri mi-au sugerat o mai mare limpezime. Legat de stilul său foarte personal și plin de frământări  neobișnuite, adaug un plus la impresiile mele. O poezie de care nu mă simt foarte atras, dar căreia nu pot să nu-i recunosc  meritele.

A fost o ediție deosebită, care paradoxal, s-a bucurat de un interes mai redus față alte întâlniri cu literatura contemporană prilejuite de această oportună ințiativă a lui Claudiu Komartin.

Q

Bonus două dintre poemele lui Ionel Ciupureanu.


Peretele și umbra


Vedeam peretele și-o umbră

speriată de umbra peretelui


mă străduiam și era invers

în umbra pe care o gândisem


halucinam până se desfigura

ce s-ar pretinde că e


printr-un efort erau ancorate frânturi

invers sau miraculos


țipetele se transformau lent

în chipuri vagi


mișcam brațul fără efort

aparțineam altcuiva evident


părea logic mi-ai răspuns intră

repulsia creștea pe măsură ce ezitam


momentul fatal se metamorfoza

îmi grăbeam fuga


am și încercat să accelerez scurgerile

monotone de zile


ți-am vorbit și despre platfus

era logic.


Ghivece în floare


N-am să mai sufăr îmi spuneai fără vlagă

lipește-ți ușor carnea de copacii în floare


sunt și ghivece pe pajiștea asta

cumpără-mi flori să nu mai putrezesc


și nu mai plânge

fiecare se-mpiedică de fiecare


eu mă opresc tu treci

liniștit mai departe


pe pajiște mai e și carnea ta-n floare

poate râd îmi ziceam neatent.





Avem timp

Avem timp pentru toate. Să dormim,

să alergăm în dreapta și-n stânga,

să regretăm ce-am greșit și să greșim din nou,

să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,

avem timp să citim și să scriem,

să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,

avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,

avem timp să ne facem iluzii

și să răscolim prin cenușa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiții și boli,

să învinovățim destinul și amănuntele.

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare

avem timp să ne-alungăm întrebările,

să amânăm răspunsurile,

avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm,

avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,

avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea,

avem timp să primim daruri și să nu le înțelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp pentru puțină tandrețe.

Când să facem și asta murim.

Poem de Octavian Paler