Tag Archives: moarte

iubire

Cineva hotărâse de mult

că oamenii au voie să moară…

Moarte frumoasă, nemuritoare, moarte bună,

moarte obscură, moarte grea, plină

de înțelesuri și întoarceri…

El muri tânăr. Încă tânăr. Era îndrăgostit.

Trupul i-a fost găsit împăcat, fierbinte,

adormit pe un mare zâmbet.

Asupra lui s-au găsit

mai multe bilete de tramvai

de pe traseul 8 orizontal,

o scrisoare nescrisă, din care

s-a putut afla totul,

un  certificat de stare sufletească

pe numele Clementu Ion

și o batistă curată, umedă…

Inima i se oprise, mare,

după ce izbise zadarnic în gratiile

pieptului, încercând să scape.

În ochii larg deschiși, lucea,

în locul vieții, imaginea Ei,

albastră,

căreia o rază de soare

i-adăuga suvițe blonde.

Poem de Geo Dumitrescu


O, de-aș fi bănuit…

O, de-aș fi bănuit că așa se-ntâmplă,

Când pregăteam debutul meu timid,

Că versurile-au sânge, pot ucide,

Îți năvălesc în gât și te ucid.

 

Aș  fi abandonat aceste jocuri

Cu-atâtea dedesubturi grave…

Ce șterse-mi par acele începuturi,

Și primele tentații, ce firave…

 

Dar vârsta-i ca o altă Romă,

Ce-n locul vorbelor deșarte,

Actorului îi cere în arenă

Să moară de-o adevărată moarte.

 

Când inima-ți dictează-un vers, pe scenă

E-un sclav sortit altarului păgân —

Și-aici sfârșește arta și se-aude

Pulsând o temelie, un destin.

 

Poem de Boris Pasternak

 

Traducerea A. E. Baconsky


Casa morții

Între noi n-au mai rămas
decât acești copii de hârtie
pe care dimineața îi traversăm strada.
Refuzul de-a continua astfel specia.
Refuzul meu de a fi o altă casă a morții
pe astfel de vremuri.

 

Poem de Mariana Marin


Despărțirea de moarte

De atâtea ori omul devine altul, de câte ori în viață l-a chinuit gândul morții. Dacă ani de zile ți-a fost unicul gând, ani de zile ai asistat la metamorfoza ta, conștientă sau incoștientă. Și altcum ți-a devenit visul. Ai iubit:  și în iubire te-a traversat moartea. Și altcum a devenit iubirea. Altcum au devenit dorințele, altcum simțirile, în fiecare gând ai devenit altul; te-ai pierdut în ele și cu ele, și ele s-au pierdut în tine. Nu în nuanțe, ci în abisuri, peste abisuri te-a săltat gândul morții.
Nimeni n-a înfrânt obsesia morții prin luciditate și cunoaștere. Nu există niciun argument împotriva ei. Nu are de partea ei veșnicia? Numai viața trebuie să se apere încontinuu; moartea s-a născut biruitoare. Și cum să nu fie biruitoare dacă nimicul îi este tată și groaza mamă?
Nu se învinge moartea decât prin uzare. Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează și se uzează. Îmbătrânește moartea în noi de prea multă prezență. După ce ne-a spus totul n-o mai putem întrebuința. Simbioza îndelungată cu moartea ne învață totul; prin ea, știm totul. De aceea nicio cunoștere nu poate nimic împotriva ei.
În sine, moarte este eternă. Dar în mine ea s-a învechit și nu mai e de folos. Înțelege cineva acest lucru: a nu mai avea ce să faci cu moartea?  Cum adică: se poate epuiza nu numai viața, dar și moartea?
Nu știu dacă numai uneori sau totdeauna îmi pare că nu voi muri niciodată. A muri, a mă stinge cândva nu mai are nicio semnificație. Voi muri. Atât. Și această detașare de moarte nu pleacă decât dintr-un sentiment retrospectiv al morții.  Mi-e frică de moartea care a fost în mine. Nu mă tem de aceea care mă așteaptă, ci de aceea care m-a umplut, ani de zile, de nimbul sinistru al tinereții. Este teama de propriul trecut și de stigmatele lui, imprimate de moarte. Oamenii așteaptă moartea și o pun în legătură cu viitorul lor. De ce se tem, decât de intersecția viitorului cu moartea, de înfricoșătoarea înfundătură a timpului?
Un fragment din „Cartea amăgirilor”  de Emil Cioran

Însușirile unui jilț

 Idolul Cicladelor
Acasă la Jacinto există un jilț pentru murit.
Când cineva îmbătrânește, într-o bună zi e poftit să ia loc pe jilț, care e unul obișnuit, doar că are o steluță argintie în mijlocul spătarului. Cel poftit oftează, dă puțin din mâini de parcă ar vrea să se ferească de invitație, apoi se duce să se așeze în jilț și moare.
Copiii, veșnic puși pe nezdrăvănii, se distrează păcălind musafirii când mama nu e acasă și îi poftesc să se așeze pe jilț. Cum musafirii sunt la curent, dar știu că despre asta nu se cade să vorbească, se uită la copii grozav de tulburați și se scuză cu cuvinte ce  nu se spun niciodată în fața copiilor, spre bucuria fără margini a acestora. În cele din urmă, musafirii se folosesc de orice pretext ca să nu se așeze, însă mai târziu mama își dă seama ce s-a întâmplat, iar când copiii se duc la culcare primesc o bătaie zdravănă. Totuși, nu se învață minte, și la răstimpuri mai reușesc să păcălească vreun  musafir naiv, punându-l să ia loc în jilț. În cazurile astea, părinții se fac că nu văd, căci se tem ca nu cumva vecinii să afle de însușirile jilțului și să vină să-l ceară cu împrumut pentru a pofti pe careva din familie sau dintre prieteni să se așeze în el. În vremea asta, copiii cresc și vine o zi în care, nu se știe de ce, nu-i mai interesează nici jilțul și nici musafirii. Ba chiar se feresc să intre în salon, ocolesc prin curte, iar părinții, acum foarte bătrâni, încuie bine ușa salonului și-și privesc cu luare-aminte copiii, ca și cum ar vrea să le ghicească gândurile. Copiii se uită în altă parte și spun că e ora de masă sau de culcare. Dimineața, tatăl se scoală  primul și se duce să verifice dacă ușa de la salon e tot încuiată sau dacă nu cumva vreunul dintre copii n-a descuiat-o ca să se poată vedea jilțul din sufragerie, pentru că steluța de argint strălucește până și în beznă și se vede perfect de oriunde din sufragerie.

Proză scurtă de Julio Cortázar din volumul Idolul Cicladelor apărut la Editura Polirom (2006).

Traducerea Tudora Șandru Mehedinți


 


Un poem de Gabriel Stănescu (1951-2010)

Ieşirea din somn

Mă trezesc deodată dintr-un somn greu neuman
Toate lucrurile par noi pentru mine
Mult prea reale pentru locul pe care-l ocupă
În economia peisajului
Mă trezesc dintr-un somn greu
Parcă m-aş fi întors din moarte întinerit
Într-o altă existenţă fusesem un sfeşnic de argint
Într-o alta un cais înflorit
Cât timp s-a scurs de la plecarea mea?
Câţi m-au dat uitării?
Câţi m-au întristat şi mâhnit?
Mă trezesc dintr-un somn greu neuman
Toate lucrurile sunt noi pentru mine
Cum de-am rătăcit drumul?
De ce pe strada asta nu mai locuieşte acum nimeni?


Do not go gentle into that good night


Poezie persană – Omar Khayyam (1048-1131)

Savantul-poet Omar Khayyam s-a născut în Nișapur, unde după moartea sa, persanii i-au ridicat un monument funerar ale cărui arcuri sugerează traiectoriile aștrilor. El a fost cunoscut în timpul vieții sale și chiar și o perioadă după moarte din postura de savant filosof, discipol al lui Avesina. Din postura de matematician, astronom și medic la curtea lui Malekșah a lăsat un celebru tratat de algebră(în limba arabă) și a colaborat la reforma calendarului iranian. În anul 1074 a întemeiat un institut astronomic care a ființat până în anul 1092.

Reputația sa de mare poet s-a impus cu timpul, astronomul care după ce calcula crugul planetelor își lua din când în când răgazul de a cizela rubaiatele ce aveau să-i aducă laurii nemuririi. Omar laudă vinul interzis de preceptele islamice, proslăvește hoinăreala liberă si lipsită de griji a dervișilor și înfierează ipocrizia clerului islamic. Din această cauză ele au circulat mai multe secole pe sub mână, ferite de privirile celor care impuneau drastice canoane religioase. Abia în secolul al XIX-lea prin traducerea făcută de E. Fitzgerald în engleză, rubaiatele au cunoscut consacrarea universală. Ele sunt astăzi preluate în mai toate limbile pământului, făcându-l pe Khayyam unul dintre cei mai cunoscuți poeți.

Am ales zece rubaiate care sper să fie edificatoare:

*

Noi și vinul și iubita-n colțul ăsta de ruinuri,

fără gând de mântuire, fără temere de chinuri,

duh și trup, ulcea și haină-n drojdie de vin s-adapă —

slobod sunt, scăpat de-acestea: Aer, Foc, Pământ și Apă!


*

Fiecare firimitură de pământ avut-a viață:

fost-a chip-de-soare, fost-a chip-de-lună ce răsfață.

Firul colbului pe chipul dragei șterge-l lin: odată

firul colbului acesta fost-a chip de mândră fată.


*

Doar o clipă îmbinarea de stihii te ocrotește

Du-te și petrece-ți viața, chiar când lumea te mâhnește.

De-nțelepți s-asculți, căci trupul, în adâncu-i miez când crapă,

e doar pulbere și boare, flacără și strop de apă.


*

Amfora-asta-a fost ca mine un nebun de dor și jale,

rob gemând  în lanțuri negre: cârlionții dragei sale.

Toarta asta de pe gâtul amforei a fost odată.

braț încovoiat pe după gingașul grumaz de fată.


*

Când plesnesc bobocii-n floare, pași pe mal de râu să-ncetini

către marginea câmpiei, cu vreo doi sau trei prieteni

și iubita ca o zână. Adu-ți, plin cu vin, ulciorul:

cine-o bea din zori, n-o duce, de moschei și temple dorul.


*

Adu-mi ăst rubin în cupa de cleștar, cu dulce șopot,

adu-mi ăst prieten-sfetnic al oricărui om ce-i slobod!

Întrucât durata lumii pământene-i precum valul,

precum vântul care trece — adu-mi, plin de vin pocalul!


*

O, prietene, trecutul lumii, oare, te frământă?

Pentru ce-n zadar îți chinui gândul, inima plăpândă?…

Vesel fii, petrece-ți viața, și de gânduri să te scuturi,

căci n-a stat la sfat cu tine lumea dintru începuturi!


*

Bea din băutura asta, care-i veșnicia vieții,

bea comoara de plăcere, bea văpaia tinereții!

Arde-n vâlvătăi ca focul viu, pe dinlăuntru arde,

dar priește întristării, apă vie-i pentru moarte.


*

Dacă-n lume sunt statornic pe-o vecie de-o clipită

e păcat să stau eu fără băutură și iubită.

Rai și iad? Speranță, teamă? Vechi și nou? Cu vorbe plouă.

Când o să mă duc, ce-mi pasă dacă lumea-i veche, nouă?…


*

O, Khayyam, de băutură beat când ești, să fii ferice!

Dacă ai un chip-de-roză lângă tine, fii ferice!

Cum răsplata lumii noastre-i a neantului matrice —

mort să mi te-nchipui, însă, cum ești viu, să fii ferice!

 

Traducerea George Dan

 

 

 

 

 

 


Atunci când am aflat ce sunt

Au trecut 30 de ani de atunci. A fost momentul în care am aflat ce sunt, am fost pentru prima dată conștient de mine și de locul unde sunt. Trebuia să adoarmă un om ca altul să se trezească. Acesta e primul moment care mi-a rămas clar în amintire, aveam doar 3 ani și jumătate. S-au mai întâmplat multe de atunci pe care nu mi le amintesc.


o pâclă în care mahalaua este învăluită

scufund biscuiți în formă de stea și de semilună

unul câte unul în laptele cu cacao


bătrânul pe pat cu capul pe două perne

privește în gol

parcă așteaptă ceva

nu vrea să ne mai jucăm

de-a tractorul


dincolo de mica fereastră

ceața e un efect cinematografic


soneria

au venit gunoierii

duce ligheanul uzat cu cărbuni nearși


amețeală

se sprijină cu una dintre mâinile lui mari

de un stâlp de la intrarea

în micul umbrar

unde vara se pune masa

nimeni nu-i poate opri căderea


pe canapea

doarme

îl sărut pe obrazul rece

la un alt capăt al lumii

a murit o pasăre


George Floarea


Rondelul rozelor ce mor

inima toamnei

 

E vremea rozelor ce mor,

Mor în grădini, și mor și-n mine —

Ș-au fost atât de viață pline,

Și azi se sting așa ușor.


În tot, se simte un fior,

O jale e în orișicine:

E vremea rozelor ce mor —

Mor în grădini, și mor și-n mine.


Pe sub amurgu-ntristător,

Curg vălmășaguri de suspine

Și-n marea noapte care vine

Duioase-și pleacă fruntea lor… —

E vremea rozelor ce mor.

Poem de  Alexandru Macedonski

Foto: quasiote