Și mările ne poartă acum mai departe (XIV)

Ioana Maria au fost nopți
când m-am gândit tot timpul la tine
și alături de mine a stat
pasărea rece a morții;
sau alteori,
pasărea necunoscută
care aduce pe aripile ei, nebunia.

În astfel de nopți Ioana Maria
eu am stat față în față
cu marile întâmplări ale lumii
cu moartea, cu nebunia
nopți în care m-am gândit la tine Ioana Maria
și am fost singur și gol în lumina dureroasă a lunii
care de pe cer îmi sugea sângele picătură cu picătură
și mă lăsa zorilor palid, pierdut.

În diminețile următoare tu mă vedeai
cum veneam la suprafața zilei
ca din străfunduri oceanice
și uitându-te la mine, spuneai: ești palid.

Da Ioana Maria, eram palid
și de câte ori am să mă gândesc la tine am să fiu palid
toată viața mea.


Poem de Geo Bogza

Publicitate

Meditația din Golful Francezului

Visez la strălucita logodnă
a Cancerului cu Nebunia
în zilele de aur ale lunii Mai

Iubita mea cea neiubită
în ziua morții se mărită
iar poezia mai există
numai atunci cînd nu există

Tu Iris nădejdea ți-o pui în trei mii de greieri
pe care îi ții în odaia-ți

Visez la strălucita logodnă
a Cancerului cu Nebunia
în zilele de aur ale lunii Mai

Pe malul apei Neckar, pe drumul zis Zwingel
Poetul avea-ngăduița să meargă
încolo și-ncoace. Cărarea aceea de piatră
e lungă de pași două sute
și totuși ceva străbătu
prim zidul de diamant al Eonului

Tu Iris nu cugeta
la marea explozie a lumilor, la efectul
Big Bang (premiul Nobel de astrofizică)

Iubita mea cea neiubită
în ziua morții se mărită
iar poezia mai există
numai atunci cînd nu există

(Greierii spune Iris de două feluri pot fi,
cu trilul continuu sau ceilalți cu tril
fragmentat ca sintagmele
tabletelor orfice
semnal discontinuu
natura luminii)

Visez la strălucita logodnă
a Cancerului cu Nebunia
în zilele de aur ale lunii Mai

Și cât de ușor și cât de ușor ar fi totul
în clarul ether al mării acesteia,
numele stelei s-ar stinge
însă durerea
de a fi fost nu se stinge "cu toate
apele mării"

Corp negru absoarbe emanațiunea și totuși
el însuși nemântuit emanațiune continuă
neistovit este trilul
Marelui Greier
ci Soarele iată se-ntunecă
deasupra mormântului scit

Vieți fără număr o singură viață
nimic niciodată nu s-a sfârșit
decât secunda aceasta
numerotată
la infinit

Întruchipările vidului
splendid vis al
Neantului
poate că numele lui 
este Iris

Iubita mea cea neiubită
în ziua morții se mărită
iar poezia mai există
numai atunci cînd nu există

Poem de Mihai Ursachi

iubire

Cineva hotărâse de mult

că oamenii au voie să moară…

Moarte frumoasă, nemuritoare, moarte bună,

moarte obscură, moarte grea, plină

de înțelesuri și întoarceri…

♣

El muri tânăr. Încă tânăr. Era îndrăgostit.

Trupul i-a fost găsit împăcat, fierbinte,

adormit pe un mare zâmbet.

Asupra lui s-au găsit

mai multe bilete de tramvai

de pe traseul 8 orizontal,

o scrisoare nescrisă, din care

s-a putut afla totul,

un  certificat de stare sufletească

pe numele Clementu Ion

și o batistă curată, umedă…

♣

Inima i se oprise, mare,

după ce izbise zadarnic în gratiile

pieptului, încercând să scape.

În ochii larg deschiși, lucea,

în locul vieții, imaginea Ei,

albastră,

căreia o rază de soare

i-adăuga suvițe blonde.

♣

Poem de Geo Dumitrescu

O, de-aș fi bănuit…

O, de-aș fi bănuit că așa se-ntâmplă,

Când pregăteam debutul meu timid,

Că versurile-au sânge, pot ucide,

Îți năvălesc în gât și te ucid.

 

Aș  fi abandonat aceste jocuri

Cu-atâtea dedesubturi grave…

Ce șterse-mi par acele începuturi,

Și primele tentații, ce firave…

 

Dar vârsta-i ca o altă Romă,

Ce-n locul vorbelor deșarte,

Actorului îi cere în arenă

Să moară de-o adevărată moarte.

 

Când inima-ți dictează-un vers, pe scenă

E-un sclav sortit altarului păgân —

Și-aici sfârșește arta și se-aude

Pulsând o temelie, un destin.

 

Poem de Boris Pasternak

 

Traducerea A. E. Baconsky

Casa morții

Între noi n-au mai rămas

decât acești copii de hârtie

pe care dimineața îi traversăm strada.

Refuzul de-a continua astfel specia.

Refuzul meu de a fi o altă casă a morții

pe astfel de vremuri.

 

Poem de Mariana Marin

Despărțirea de moarte

De atâtea ori omul devine altul, de câte ori în viață l-a chinuit gândul morții. Dacă ani de zile ți-a fost unicul gând, ani de zile ai asistat la metamorfoza ta, conștientă sau incoștientă. Și altcum ți-a devenit visul. Ai iubit:  și în iubire te-a traversat moartea. Și altcum a devenit iubirea. Altcum au devenit dorințele, altcum simțirile, în fiecare gând ai devenit altul; te-ai pierdut în ele și cu ele, și ele s-au pierdut în tine. Nu în nuanțe, ci în abisuri, peste abisuri te-a săltat gândul morții.

Nimeni n-a înfrânt obsesia morții prin luciditate și cunoaștere. Nu există niciun argument împotriva ei. Nu are de partea ei veșnicia? Numai viața trebuie să se apere încontinuu; moartea s-a născut biruitoare. Și cum să nu fie biruitoare dacă nimicul îi este tată și groaza mamă?

Nu se învinge moartea decât prin uzare. Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează și se uzează. Îmbătrânește moartea în noi de prea multă prezență. După ce ne-a spus totul n-o mai putem întrebuința. Simbioza îndelungată cu moartea ne învață totul; prin ea, știm totul. De aceea nicio cunoștere nu poate nimic împotriva ei.

În sine, moarte este eternă. Dar în mine ea s-a învechit și nu mai e de folos. Înțelege cineva acest lucru: a nu mai avea ce să faci cu moartea?  Cum adică: se poate epuiza nu numai viața, dar și moartea?

Nu știu dacă numai uneori sau totdeauna îmi pare că nu voi muri niciodată. A muri, a mă stinge cândva nu mai are nicio semnificație. Voi muri. Atât. Și această detașare de moarte nu pleacă decât dintr-un sentiment retrospectiv al morții.  Mi-e frică de moartea care a fost în mine. Nu mă tem de aceea care mă așteaptă, ci de aceea care m-a umplut, ani de zile, de nimbul sinistru al tinereții. Este teama de propriul trecut și de stigmatele lui, imprimate de moarte. Oamenii așteaptă moartea și o pun în legătură cu viitorul lor. De ce se tem, decât de intersecția viitorului cu moartea, de înfricoșătoarea înfundătură a timpului?

Un fragment din „Cartea amăgirilor”  de Emil Cioran

Însușirile unui jilț

Acasă la Jacinto există un jilț pentru murit.

Când cineva îmbătrânește, într-o bună zi e poftit să ia loc pe jilț, care e unul obișnuit, doar că are o steluță argintie în mijlocul spătarului. Cel poftit oftează, dă puțin din mâini de parcă ar vrea să se ferească de invitație, apoi se duce să se așeze în jilț și moare.

Copiii, veșnic puși pe nezdrăvănii, se distrează păcălind musafirii când mama nu e acasă și îi poftesc să se așeze pe jilț. Cum musafirii sunt la curent, dar știu că despre asta nu se cade să vorbească, se uită la copii grozav de tulburați și se scuză cu cuvinte ce  nu se spun niciodată în fața copiilor, spre bucuria fără margini a acestora. În cele din urmă, musafirii se folosesc de orice pretext ca să nu se așeze, însă mai târziu mama își dă seama ce s-a întâmplat, iar când copiii se duc la culcare primesc o bătaie zdravănă. Totuși, nu se învață minte, și la răstimpuri mai reușesc să păcălească vreun  musafir naiv, punându-l să ia loc în jilț. În cazurile astea, părinții se fac că nu văd, căci se tem ca nu cumva vecinii să afle de însușirile jilțului și să vină să-l ceară cu împrumut pentru a pofti pe careva din familie sau dintre prieteni să se așeze în el. În vremea asta, copiii cresc și vine o zi în care, nu se știe de ce, nu-i mai interesează nici jilțul și nici musafirii. Ba chiar se feresc să intre în salon, ocolesc prin curte, iar părinții, acum foarte bătrâni, încuie bine ușa salonului și-și privesc cu luare-aminte copiii, ca și cum ar vrea să le ghicească gândurile. Copiii se uită în altă parte și spun că e ora de masă sau de culcare. Dimineața, tatăl se scoală  primul și se duce să verifice dacă ușa de la salon e tot încuiată sau dacă nu cumva vreunul dintre copii n-a descuiat-o ca să se poată vedea jilțul din sufragerie, pentru că steluța de argint strălucește până și în beznă și se vede perfect de oriunde din sufragerie.

Proză scurtă de Julio Cortázar din volumul Idolul Cicladelor apărut la Editura Polirom (2006).

Traducerea Tudora Șandru Mehedinți

 

Un poem de Gabriel Stănescu (1951-2010)

Ieşirea din somn

Mă trezesc deodată dintr-un somn greu neuman
Toate lucrurile par noi pentru mine
Mult prea reale pentru locul pe care-l ocupă
În economia peisajului
Mă trezesc dintr-un somn greu
Parcă m-aş fi întors din moarte întinerit
Într-o altă existenţă fusesem un sfeşnic de argint
Într-o alta un cais înflorit
Cât timp s-a scurs de la plecarea mea?
Câţi m-au dat uitării?
Câţi m-au întristat şi mâhnit?
Mă trezesc dintr-un somn greu neuman
Toate lucrurile sunt noi pentru mine
Cum de-am rătăcit drumul?
De ce pe strada asta nu mai locuieşte acum nimeni?

Do not go gentle into that good night

Poezie persană – Omar Khayyam (1048-1131)

Savantul-poet Omar Khayyam s-a născut în Nișapur, unde după moartea sa, persanii i-au ridicat un monument funerar ale cărui arcuri sugerează traiectoriile aștrilor. El a fost cunoscut în timpul vieții sale și chiar și o perioadă după moarte din postura de savant filosof, discipol al lui Avesina. Din postura de matematician, astronom și medic la curtea lui Malekșah a lăsat un celebru tratat de algebră(în limba arabă) și a colaborat la reforma calendarului iranian. În anul 1074 a întemeiat un institut astronomic care a ființat până în anul 1092.

Reputația sa de mare poet s-a impus cu timpul, astronomul care după ce calcula crugul planetelor își lua din când în când răgazul de a cizela rubaiatele ce aveau să-i aducă laurii nemuririi. Omar laudă vinul interzis de preceptele islamice, proslăvește hoinăreala liberă si lipsită de griji a dervișilor și înfierează ipocrizia clerului islamic. Din această cauză ele au circulat mai multe secole pe sub mână, ferite de privirile celor care impuneau drastice canoane religioase. Abia în secolul al XIX-lea prin traducerea făcută de E. Fitzgerald în engleză, rubaiatele au cunoscut consacrarea universală. Ele sunt astăzi preluate în mai toate limbile pământului, făcându-l pe Khayyam unul dintre cei mai cunoscuți poeți.

Am ales zece rubaiate care sper să fie edificatoare:

*

Noi și vinul și iubita-n colțul ăsta de ruinuri,

fără gând de mântuire, fără temere de chinuri,

duh și trup, ulcea și haină-n drojdie de vin s-adapă —

slobod sunt, scăpat de-acestea: Aer, Foc, Pământ și Apă!

*

Fiecare firimitură de pământ avut-a viață:

fost-a chip-de-soare, fost-a chip-de-lună ce răsfață.

Firul colbului pe chipul dragei șterge-l lin: odată

firul colbului acesta fost-a chip de mândră fată.

*

Doar o clipă îmbinarea de stihii te ocrotește

Du-te și petrece-ți viața, chiar când lumea te mâhnește.

De-nțelepți s-asculți, căci trupul, în adâncu-i miez când crapă,

e doar pulbere și boare, flacără și strop de apă.

*

Amfora-asta-a fost ca mine un nebun de dor și jale,

rob gemând  în lanțuri negre: cârlionții dragei sale.

Toarta asta de pe gâtul amforei a fost odată.

braț încovoiat pe după gingașul grumaz de fată.

*

Când plesnesc bobocii-n floare, pași pe mal de râu să-ncetini

către marginea câmpiei, cu vreo doi sau trei prieteni

și iubita ca o zână. Adu-ți, plin cu vin, ulciorul:

cine-o bea din zori, n-o duce, de moschei și temple dorul.

*

Adu-mi ăst rubin în cupa de cleștar, cu dulce șopot,

adu-mi ăst prieten-sfetnic al oricărui om ce-i slobod!

Întrucât durata lumii pământene-i precum valul,

precum vântul care trece — adu-mi, plin de vin pocalul!

*

O, prietene, trecutul lumii, oare, te frământă?

Pentru ce-n zadar îți chinui gândul, inima plăpândă?…

Vesel fii, petrece-ți viața, și de gânduri să te scuturi,

căci n-a stat la sfat cu tine lumea dintru începuturi!

*

Bea din băutura asta, care-i veșnicia vieții,

bea comoara de plăcere, bea văpaia tinereții!

Arde-n vâlvătăi ca focul viu, pe dinlăuntru arde,

dar priește întristării, apă vie-i pentru moarte.

*

Dacă-n lume sunt statornic pe-o vecie de-o clipită

e păcat să stau eu fără băutură și iubită.

Rai și iad? Speranță, teamă? Vechi și nou? Cu vorbe plouă.

Când o să mă duc, ce-mi pasă dacă lumea-i veche, nouă?…

*

O, Khayyam, de băutură beat când ești, să fii ferice!

Dacă ai un chip-de-roză lângă tine, fii ferice!

Cum răsplata lumii noastre-i a neantului matrice —

mort să mi te-nchipui, însă, cum ești viu, să fii ferice!

 

Traducerea George Dan