Lansarea romanului „Viața lui Kostas Venetis”- invitație

Publicitate

Eu tot la adevăr, bine și frumos

Însușirile unui jilț

Acasă la Jacinto există un jilț pentru murit.

Când cineva îmbătrânește, într-o bună zi e poftit să ia loc pe jilț, care e unul obișnuit, doar că are o steluță argintie în mijlocul spătarului. Cel poftit oftează, dă puțin din mâini de parcă ar vrea să se ferească de invitație, apoi se duce să se așeze în jilț și moare.

Copiii, veșnic puși pe nezdrăvănii, se distrează păcălind musafirii când mama nu e acasă și îi poftesc să se așeze pe jilț. Cum musafirii sunt la curent, dar știu că despre asta nu se cade să vorbească, se uită la copii grozav de tulburați și se scuză cu cuvinte ce  nu se spun niciodată în fața copiilor, spre bucuria fără margini a acestora. În cele din urmă, musafirii se folosesc de orice pretext ca să nu se așeze, însă mai târziu mama își dă seama ce s-a întâmplat, iar când copiii se duc la culcare primesc o bătaie zdravănă. Totuși, nu se învață minte, și la răstimpuri mai reușesc să păcălească vreun  musafir naiv, punându-l să ia loc în jilț. În cazurile astea, părinții se fac că nu văd, căci se tem ca nu cumva vecinii să afle de însușirile jilțului și să vină să-l ceară cu împrumut pentru a pofti pe careva din familie sau dintre prieteni să se așeze în el. În vremea asta, copiii cresc și vine o zi în care, nu se știe de ce, nu-i mai interesează nici jilțul și nici musafirii. Ba chiar se feresc să intre în salon, ocolesc prin curte, iar părinții, acum foarte bătrâni, încuie bine ușa salonului și-și privesc cu luare-aminte copiii, ca și cum ar vrea să le ghicească gândurile. Copiii se uită în altă parte și spun că e ora de masă sau de culcare. Dimineața, tatăl se scoală  primul și se duce să verifice dacă ușa de la salon e tot încuiată sau dacă nu cumva vreunul dintre copii n-a descuiat-o ca să se poată vedea jilțul din sufragerie, pentru că steluța de argint strălucește până și în beznă și se vede perfect de oriunde din sufragerie.

Proză scurtă de Julio Cortázar din volumul Idolul Cicladelor apărut la Editura Polirom (2006).

Traducerea Tudora Șandru Mehedinți

 

Doar o umbră

Teodor Dună – de-a viul

E o carte ce de aproape un an stă pe noptiera mea, nu mai știu de câte ori am citit-o, nici nu cred că este important acest aspect. Pe fața cărții scrie „de-a viul”, mai este și un nume, Teodor Dună, împreună descriu un unghi de nouăzeci de grade. Numele poetului perpendicular pe creația sa. Editura este Cartea Românească. De pe spatele cărții, Mircea Ivănescu ne asigură că între coperți vom găsi o poezie care trăiește.

După ce am fost la lansarea cărții(pe 3 martie), aproape convins că va fi una dintre cele mai bune cărți de poezie ale anului 2010, impresie pe care mi-am format-o în parte și în urma unei lecturi a lui Teodor Dună la Institutul Blecher. A urmat testul ce a avea să-mi confirme așteptările, lectura atentă a cărții. „E o carte ce va sta ceva timp pe noptieră” mi-am zis. Și așa a fost. Uite-mă acum, după atâta vreme, încercând să scriu ceva, în primul rând simțit(deloc influențat de alte voci), despre cartea asta cu poezie vie, ca apoi s-o pun în bibliotecă pe unul dintre rafturile cu cărți ce merită recitite.

La fiecare lectură, am avut sentimentul că îmi mai oferă ceva nou și că am la îndemână o lume ce trebuie explorată cu grijă, un univers care depinde de mine să-l pot transforma într-un vis ca o călătorie de inițiere sau într-un coșmar perfect.(văd cum blocurile zvâcnesc, cum străzile își clatină cimentul/ pulsând ca împinse de o inimă de inox. – din poemul aerul alb)  Primele două cicluri(„destrupări” și „de-a viul”) îți dau senzația unui hățiș al încercărilor(știu că merg cu un mort în spate și/că mortul are fața întoarsă spre cer și vede. –  din poemul el putrezește mai repede), pentru ca în ultimul(carla) să te apropie de o lume ideală, o pauză de moarte. Asta e dragostea, dincolo tot ce  este viu și tot ce este mort(departe de noi sărutul nostru./ trăiește într-o țară cu mult soare./în jurul lui o grădină cu iarbă înaltă/acolo unde s-a retras paturile sunt albe și moi./acolo duminicile sunt la fel de verzi ca ochii tăi verzi. – din poemul duminicile verzi). Așadar,  părăsirea corpului are un sens.

Obiecțiile mele se leagă de faptul că  anumite pasaje(ex: poemul camera) dau o impresie de preaplin, unele repetiții nu fac decât să încarce inutil, față de altele care parcă te pun în fața unui ritual.  O altă obiecție se leagă de  situațiile  în care am găsit construcții memorabile alături de unele mai puțin inspirate, primează totuși ansamblul, pentru că „de-a viul” este o carte scrisă de un poet la care se poate observa cu ușurință o conștiință a întregului.

Un volum de poezie bine articulat, ce în viziunea mea este cea mai bună carte scrisă de un poet tânăr în 2010. Dovada că Teodor Dună este una dintre vocile poetice în care ne putem încrede și în viitor.

 

Q

 

Întunericul intră

Întunericul intră în camera-mi de hotel

ca o draperie printr-o draperie

umflându-se-n diverse forme ale lui

ici niște aripi o mască de gaz colo

lucruri simple și lucruri duble

Stau în capul oaselor pe

marginea patului

și tulbur întunericul care se lasă

cu multele mele personalități

întocmai cum un gard cu gratii înalte

și vârfurile aurite

se-amestecă cu ploaia franțuzească

pentru câteva ore luminoase

E un moment de acalmie pe durata

acestei ultraîncărcate porțiuni a vieții mele

monotone, -n cea  mai mare parte

O femeie intră-n odaie cu-un șperaclu

și reușește să comunice prin mici detalii

că ne-am fi putut duce viețile împreună

dacă-mprejurările ar fi fost altele

Îmi place mai ales

când mi se adresează în maniera familiară

a limbajului ei incomprehensibil

dar undeva în minte știu preabine

că momentele importante vor urma

și eu sunt gardul acela de oțel

înalt, cu gratii aurite

ținând inevitabilul la distanță

Poem de Leonard Cohen

Traducerea Șerban Foarță și Cristina Chevereșan

Clubul de lectură – invitație

Despre libertate

Pentru mine asta e prima zi tristă din anul acesta, a plecat dintre noi Cristian Pațurcă, autorul Imnului golanilor. Ieri seară, am văzut un documentar emoționant despre poetul timișorean Ion Monoran. Pe cei doi îi unea dragostea de libertate,  amândoi erau convinși că românii nu au avut parte de ea după evenimentele din decembrie 1989, ci doar de o facătură dată cu lingurița de Iliescu & clica de activiști și securiști. Când văd România de azi, realizez că au avut mare dreptate. Atunci a existat o șansă să se vindece  rana, acum cangrena e generalizată.

*    *   *

Când nu-ți mai rămâne altceva de făcut

aduni toate cuvintele care-ți vin pe limbă

și începi să vorbești despre libertate.

Atâta timp cât poemele despre libertate

rămân întotdeauna neterminate

nu-ți mai rămâne altceva de făcut

decât să continui ce ai început

atât cât te țin puterile

fiind încredințat că după tine

se vor găsi și alți continuatori

care probabil că vor reuși să spună lucrurilor pe nume

mult mai răspicat decât ai făcut-o tu.

Poem de Ion Monoran

Cenaclul „Marin Mincu” – invitație

 

cartea Alcool & Cafeneaua critică cu Ion Mureșan

Așa cum am spus, ocazia pe care ne-a oferit-o prima ediție din acest an a „Cafenelei critice” era una de neratat. Întâlnirea cu poetul Ion Mureșan și cu cartea sa (cartea Alcool) a fost primul eveniment important din 2011 pentru lumea literară bucureșteană.  Spațiul alocat în  Club Control acestui eveniment a fost neîncâpător pentru cei care au vrut să fie în preajma poetului ardelean.

M-a impresionat Ion Mureșan când a vorbit despre copilăria sa, dar și când a pomenit acele  momente din viața sa ce îl leagă de alți poeți și scriitori, unii care nu mai sunt printre noi(Virgil Mazilescu). Pentru mine, întâlnirea cu poetul Ion Mureșan va rămâne ceva memorabil, așa cum și întâlnirile din 2010 cu alți mari  poeți români în viața(Nora Iuga, Angela Marinescu, Traian T. Coșovei și Ioan Es. Pop) sunt de neuitat.

În seara asta, la Gala Tinerilor Scriitori,  distincția „Cartea de poezie a anului 2010”  a  revenit volumului semnat de Ion Mureșan.

Iată și câteva fotografii de la evenimentul de miercuri: