Category Archives: gânduri

Q se destăinuie

Am primit de la andi o leapșă la care de data asta am să răspund.

1. Ce vârstă are cel mai vechi blog activ de care aveţi cunoştinţă?

Are trei ani(a apărut pe 19 octombrie 2008). Am făcut cunoștință cu el pentru că am activat o perioadă împreună cu deținătoarea lui pe un sait interactiv de poezie.

2. Care este primul blog pe care aţi comentat?

Pe blogul pe care l-am pomenit mai sus.

3. Regretaţi închiderea vreunui blog? Dacă da, care anume?

Regret închiderea unor bloguri care îmi plac. De exemplu, acesta.

4. V-ar bucura închiderea vreunui blog. Dacă da, care anume.

Nu mă bucură închiderea niciunui blog, oricum pe cele care nu-mi sunt pe plac le percep ca și închise.

5. Care este blogul pe care-l vizitaţi cel mai des (în afara celui personal)?

andi bob(The World As I See It) și Un anotimp în berceni

6. Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa.

Atât cât crede de cuviință proprietarul lui.

7. În ce condiţii v-aţi închide blogul?

Când nu voi mai iubi deloc.

8. Ce vârstă are blogul pe care-l între/ţineti?

Doi ani și trei luni.

9. Cum aţi decis să deschideţi un blog?

Atunci când mi-am dorit să am un spațiu unde să postez creații personale(fie texte poetice, fie fotografii) și multe lucruri pe care la apreciez mult sau chiar le iubesc. Un loc unde să pomenesc oameni și fapte ce merită din plin asta.

10. Este blogging-ul un viciu care dă dependenţă?

Nu, dar iubirea este.


O școală ce trebuie făcută

„Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși.(Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.)”

„Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții. Chiar și unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai „lecții”. O carte pe care o scoți din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate intelectuală sunt mult mai educative decât o lecție. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. (Poate „gândul unic” de care vorbea Pârvan.)

Cred că școala asta trebuie făcută.”

Două fragmente din „Jurnalul filozofic” de Constantin Noica.


Bucuria e un liliac înflorit

Bucuria e un liliac înflorit.

Despărțirea de moarte

De atâtea ori omul devine altul, de câte ori în viață l-a chinuit gândul morții. Dacă ani de zile ți-a fost unicul gând, ani de zile ai asistat la metamorfoza ta, conștientă sau incoștientă. Și altcum ți-a devenit visul. Ai iubit:  și în iubire te-a traversat moartea. Și altcum a devenit iubirea. Altcum au devenit dorințele, altcum simțirile, în fiecare gând ai devenit altul; te-ai pierdut în ele și cu ele, și ele s-au pierdut în tine. Nu în nuanțe, ci în abisuri, peste abisuri te-a săltat gândul morții.
Nimeni n-a înfrânt obsesia morții prin luciditate și cunoaștere. Nu există niciun argument împotriva ei. Nu are de partea ei veșnicia? Numai viața trebuie să se apere încontinuu; moartea s-a născut biruitoare. Și cum să nu fie biruitoare dacă nimicul îi este tată și groaza mamă?
Nu se învinge moartea decât prin uzare. Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează și se uzează. Îmbătrânește moartea în noi de prea multă prezență. După ce ne-a spus totul n-o mai putem întrebuința. Simbioza îndelungată cu moartea ne învață totul; prin ea, știm totul. De aceea nicio cunoștere nu poate nimic împotriva ei.
În sine, moarte este eternă. Dar în mine ea s-a învechit și nu mai e de folos. Înțelege cineva acest lucru: a nu mai avea ce să faci cu moartea?  Cum adică: se poate epuiza nu numai viața, dar și moartea?
Nu știu dacă numai uneori sau totdeauna îmi pare că nu voi muri niciodată. A muri, a mă stinge cândva nu mai are nicio semnificație. Voi muri. Atât. Și această detașare de moarte nu pleacă decât dintr-un sentiment retrospectiv al morții.  Mi-e frică de moartea care a fost în mine. Nu mă tem de aceea care mă așteaptă, ci de aceea care m-a umplut, ani de zile, de nimbul sinistru al tinereții. Este teama de propriul trecut și de stigmatele lui, imprimate de moarte. Oamenii așteaptă moartea și o pun în legătură cu viitorul lor. De ce se tem, decât de intersecția viitorului cu moartea, de înfricoșătoarea înfundătură a timpului?
Un fragment din „Cartea amăgirilor”  de Emil Cioran

Marea iubire

Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.
Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge și se vor întoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură. Și atunci întunericul nu va mai fi o atracție irezistibilă și nu te vei mai ameți la viziunea prăpăstiilor  și adâncimilor.
Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinii, dematerializat de raze și purificat de seninătăți, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii și a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?
Fragment din „Pe culmile disperării” de Emil Cioran

Cum mi-aș lua rămas bun de la toamnă


Despre copil și căsătorie(fragment)

Ești tânăr și dorești femeie și copil. Dar, te întreb: ești tu oare omul care să aibă dreptul să dorească un copil?

Ești tu oare învingătorul — învingător asupra ta însuți — suveran al simțurilor, stăpânul virtuțiilor tale? E ceea  ce te întreb.

Sau voința ta e strigătul dobitocului și sărăciei? Sau e teama de singurătate, sau e ura de tine însuți?

Vreau ca izbânda și libertatea ta să năzuiască a se înveșnici prin copil. Tu trebuie să clădești monumente viețuinde izbânzii și eliberării tale.

Trebuie să construiești mai presus de tine însuți. Dar mai întâi trebuie ca tu însuți să fii clădit pe baze temeinice din cap până în picioare.

Nu trebuie numai să-ți propășești rasa mai departe, ci cât mai presus. La asta să-ți slujească grădina căsătoriei.

Tu trebuie să făurești un trup de o speță superioară, o primă mișcare, o roată ce se învârte în jurul ei însăși — trebuie să făurești un creator.

Căsătorie: așa numesc eu voința a doi de a făuri pe unicul, care e mai mult decât aceia ce l-au săvârșit. Respect dintr-o parte și alta, iată căsătoria; respect celor ce năzuiesc o atare voință!

Friedrich Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra(traducerea George Emil Botez)