2022 (alte poezii)

oamenioamenioameni

oamenii sunt insule plutitoare
vremea oamenilor munți a rămas în vechime
sid&nancy
oameni  


memory (răzbate dintr-o cutiuță muzicală din plastic)

cineva din trecut
cu câteva bucle 
și gene lungi
ce a frânt multe inimi
cu suavitatea sa
pe care timpul
a spulberat-o în uitare


chiar nimeni niciodată

nimeni nu trebuie să mă iubească
așa cum sunt
cum nimeni nu mă iubește
pentru ce nu sunt

nimeni nu ar trebui să mă iubească
pentru ce aș putea fi
cum nimeni nu m-a iubit
pentru ce am fost


mesaj de pace

nu vă înfricoșați
nu vreau să cuceresc
nu vreau să întemeiez ceva
pe tărâmul de ură și praf


animalul învins

în mine crește zilnic
mizeria animalului
și o arunc la canal
cum zilnic
ștergi în zadar praful

vigoarea sa
pusă la zid
trupul său neliniștit
nelăsat
să producă moarte


reclama colecției de vară

manechinul cu părul roșcat
și ochii albaștri
din fața magazinului second hand
poartă o rochie albă
căreia zefirul îi ridică lin poalele


ce mai face viața

uneori viața bate
alteori mângâie
trecerea ei
umbre ale norilor
peste coline
raze ce uneori pătrund
prin văile întunecate

Q se destăinuie

Am primit de la andi o leapșă la care de data asta am să răspund.

1. Ce vârstă are cel mai vechi blog activ de care aveţi cunoştinţă?

Are trei ani(a apărut pe 19 octombrie 2008). Am făcut cunoștință cu el pentru că am activat o perioadă împreună cu deținătoarea lui pe un sait interactiv de poezie.

2. Care este primul blog pe care aţi comentat?

Pe blogul pe care l-am pomenit mai sus.

3. Regretaţi închiderea vreunui blog? Dacă da, care anume?

Regret închiderea unor bloguri care îmi plac. De exemplu, acesta.

4. V-ar bucura închiderea vreunui blog. Dacă da, care anume.

Nu mă bucură închiderea niciunui blog, oricum pe cele care nu-mi sunt pe plac le percep ca și închise.

5. Care este blogul pe care-l vizitaţi cel mai des (în afara celui personal)?

andi bob(The World As I See It) și Un anotimp în berceni

6. Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa.

Atât cât crede de cuviință proprietarul lui.

7. În ce condiţii v-aţi închide blogul?

Când nu voi mai iubi deloc.

8. Ce vârstă are blogul pe care-l între/ţineti?

Doi ani și trei luni.

9. Cum aţi decis să deschideţi un blog?

Atunci când mi-am dorit să am un spațiu unde să postez creații personale(fie texte poetice, fie fotografii) și multe lucruri pe care la apreciez mult sau chiar le iubesc. Un loc unde să pomenesc oameni și fapte ce merită din plin asta.

10. Este blogging-ul un viciu care dă dependenţă?

Nu, dar iubirea este.

O școală ce trebuie făcută

„Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși.(Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.)”

„Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții. Chiar și unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai „lecții”. O carte pe care o scoți din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate intelectuală sunt mult mai educative decât o lecție. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. (Poate „gândul unic” de care vorbea Pârvan.)

Cred că școala asta trebuie făcută.”

Două fragmente din „Jurnalul filozofic” de Constantin Noica.

Bucuria e un liliac înflorit

Bucuria e un liliac înflorit.

Despărțirea de moarte

De atâtea ori omul devine altul, de câte ori în viață l-a chinuit gândul morții. Dacă ani de zile ți-a fost unicul gând, ani de zile ai asistat la metamorfoza ta, conștientă sau incoștientă. Și altcum ți-a devenit visul. Ai iubit:  și în iubire te-a traversat moartea. Și altcum a devenit iubirea. Altcum au devenit dorințele, altcum simțirile, în fiecare gând ai devenit altul; te-ai pierdut în ele și cu ele, și ele s-au pierdut în tine. Nu în nuanțe, ci în abisuri, peste abisuri te-a săltat gândul morții.

Nimeni n-a înfrânt obsesia morții prin luciditate și cunoaștere. Nu există niciun argument împotriva ei. Nu are de partea ei veșnicia? Numai viața trebuie să se apere încontinuu; moartea s-a născut biruitoare. Și cum să nu fie biruitoare dacă nimicul îi este tată și groaza mamă?

Nu se învinge moartea decât prin uzare. Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează și se uzează. Îmbătrânește moartea în noi de prea multă prezență. După ce ne-a spus totul n-o mai putem întrebuința. Simbioza îndelungată cu moartea ne învață totul; prin ea, știm totul. De aceea nicio cunoștere nu poate nimic împotriva ei.

În sine, moarte este eternă. Dar în mine ea s-a învechit și nu mai e de folos. Înțelege cineva acest lucru: a nu mai avea ce să faci cu moartea?  Cum adică: se poate epuiza nu numai viața, dar și moartea?

Nu știu dacă numai uneori sau totdeauna îmi pare că nu voi muri niciodată. A muri, a mă stinge cândva nu mai are nicio semnificație. Voi muri. Atât. Și această detașare de moarte nu pleacă decât dintr-un sentiment retrospectiv al morții.  Mi-e frică de moartea care a fost în mine. Nu mă tem de aceea care mă așteaptă, ci de aceea care m-a umplut, ani de zile, de nimbul sinistru al tinereții. Este teama de propriul trecut și de stigmatele lui, imprimate de moarte. Oamenii așteaptă moartea și o pun în legătură cu viitorul lor. De ce se tem, decât de intersecția viitorului cu moartea, de înfricoșătoarea înfundătură a timpului?

Un fragment din „Cartea amăgirilor”  de Emil Cioran

Marea iubire

Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.

Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge și se vor întoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură. Și atunci întunericul nu va mai fi o atracție irezistibilă și nu te vei mai ameți la viziunea prăpăstiilor  și adâncimilor.

Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinii, dematerializat de raze și purificat de seninătăți, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii și a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?

Fragment din „Pe culmile disperării” de Emil Cioran

Cum mi-aș lua rămas bun de la toamnă

Despre copil și căsătorie(fragment)

Ești tânăr și dorești femeie și copil. Dar, te întreb: ești tu oare omul care să aibă dreptul să dorească un copil?

Ești tu oare învingătorul — învingător asupra ta însuți — suveran al simțurilor, stăpânul virtuțiilor tale? E ceea  ce te întreb.

Sau voința ta e strigătul dobitocului și sărăciei? Sau e teama de singurătate, sau e ura de tine însuți?

Vreau ca izbânda și libertatea ta să năzuiască a se înveșnici prin copil. Tu trebuie să clădești monumente viețuinde izbânzii și eliberării tale.

Trebuie să construiești mai presus de tine însuți. Dar mai întâi trebuie ca tu însuți să fii clădit pe baze temeinice din cap până în picioare.

Nu trebuie numai să-ți propășești rasa mai departe, ci cât mai presus. La asta să-ți slujească grădina căsătoriei.

Tu trebuie să făurești un trup de o speță superioară, o primă mișcare, o roată ce se învârte în jurul ei însăși — trebuie să făurești un creator.

Căsătorie: așa numesc eu voința a doi de a făuri pe unicul, care e mai mult decât aceia ce l-au săvârșit. Respect dintr-o parte și alta, iată căsătoria; respect celor ce năzuiesc o atare voință!

Friedrich Nietzsche – Așa grăit-a Zarathustra(traducerea George Emil Botez)

Q1-zone

Q-zone a împlinit azi un an. Va merge mai departe. Va fi și despre ce gândește Q, despre ce crede Q, va continua să fie despre ce iubește Q. Nu va fi niciodată despre ce detestă Q, despre ce urăște Q, nu are timp de așa ceva. Cine nu va fi pe aici înseamnă că nu i-a stârnit interesul lui Q, dar Q nu va vorbi despre frustrări. Q nu este „fanul” niciunui poet sau scriitor, iubește literatura, adoră poezia.

Vor predomina fotografiile din „producția proprie”, care vor fi tot mai bune. Vor fi mai multe texte originale și vor fi la un nivel ce le va permite statutul de texte literare. Voi scrie în continuare despre cărți, autori și evenimente literare.

Să ne regăsim și la anul pe aici!

Q

Intersecția din fotografia cu zimți

intersecția dintre Calea Griviței și Strada Buzești

era un loc comun pentru noi în acele vremuri

ori că mergeam la Piața Matache sau la Piața Amzei

treceam pe acolo cu tramvaiul șase ori  zece

în ziua aia plutea parcă în aer ceva deosebit

ceva demn de amintit în atitudinea ta

erai pregătită parcă să joci într-un film sepia

asta pentru că te îmbrăcasei în puloverul de mohair

pe care îl prețuiai cel mai mult

asta  anunța o destinație deosebită

pe mine mă îmbrăcasei de parcă urma să mergem în vizită

la niște doamne sofisticate

genul acela ce ne serveau

cu dulceață de vișine și cu apă minerală rece

aduse în cristaluri pe o tavă de argint

*

totuși nu s-a întâmplat asta

am coborât din tramvaiul șase

înainte de intersecția asta unde roțile tramvaielor se certau cu macazurile

am traversat și am intrat la librăria de unde îmi cumpărai deseori

soldăței și mașinuțe de plastic colorat

de data asta ai cerut o carte

mi-ai spus că e una ce îmi va fi folositoare atunci când am să fiu la școală

eu știam că asta urma să se întâmple când „se  va da milităria jos din pod”

cum îmi prevestea Tanti Caterina vecina noastră care nu avea copii

doar o păpușă de gips căreia nu i se deschidea ochiul stâng

și care avea brațul drept aproape smuls de către un copil rău

cum obișnuia să-mi spună când îmi doream s-o ating

*

cartea asta ce trebuia să mă arunce în viitor

era fără poze dar cu multe litere așezate într-o ordine stranie

dar nu te-ai  oprit am traversat pe partea opusă  a intersecției

lăsând în urma noastră ușa primitoare a  prăvăliei cu cărți și jucării

am intrat într-o încăpere întunecoasă

unde un domn ce avea o cutie cu picioare

mai lungi decât ale televizorului nostru Cosmos 3

și în care el își băga capul

precum o babă evlavioasă  sub sutana unui preot

ne tot ruga să ne apropiem tâmplele de parcă gândurile noastre urmau

să treacă prin aceiași intersecție

tot repeta că din cutia lui

are să zboare o păsăre iar eu nu trebuie să ratez momentul

*

n-a zburat nicio pasăre

după câteva zile am avut în mână

o fotografie cu margini zimțate în care eram noi

cu tâmplele atât de apropiate

că n-ar fi putut trece printre ele

nicio înaripată

***

trec tot mai rar pe la intersecția dintre Calea Griviției și Strada Buzești

șase și zece par în zilele astea pustii numerele unor tramvaie fantomă

toate clădirile din jur sunt doar niște decoruri uitate ale unui film vechi

am  aflat între timp că atunci am cumpărat de la Librăria I.L. Caragiale

cartea cu poeziile lui George Coșbuc

din care nu te-am lăsat să-mi citești nimic

pănă când nu m-am simțit eu în stare s-o citesc  –

după ce  am parcurs-o prima dată

Rada îmi alerga printre gânduri

nu El Zorab

cum toți cei din jur își afișau intuițiile

dar toate astea nu mai au acum nicio importanță

cui ai mai putea să-i spui toate astea

poate oțetarilor care au crescut în spatele zidurilor goale

fotografia cu zimți a rămas singura dovadă

a acelei zile cu miros de nucă verde

de George Floarea