Tag Archives: poet

Terrance Hayes

Terrance Hayes este câștigătorul de anul acesta al National Book Award(SUA) pentru poezie. Este profesor de creative writing la Carnegie Mellon University și locuiește în Pittsburgh, Pennsylvania. Volumul căștigător se numește „Lighthead” și  este cel cu  numărul patru al acestui autor.


Nel mezzo del camin

 

Gigantică velă e apa pământului

Acolo sunt toate tainele vântului

Pe care poetul tot are cu el

Vânt, tu, sabie triplă

C-un unghi în ucidere și unu-n

risipă, lasă-mă să te cânt,

– Te-aș lăsa dar n-ai când

 

Poem de Ion Stratan


Înfierarea

În cușca de fier

I-au închis pe țărani — i-au dus

Să-i înfiereze ca pe vite:

De cu seară se vesteau dubele în sat,

După duhoarea de benzină,

Ca mirosul de fiară;

Pe pământul înghețat

Se auzeau cizmele gonacilor,

Animale mugind și păsările

Scheunând în somn;

Cu arcane de mătase

Se strecurau pe porțile dosnice, spărgeau

Gardurile — cei deprinși la vânătoarea

Aproapelui.


Că omul tăia lemnele,

Că omul ducea apă,

Că umplea traista cu grăunțe cailor

Că-și scutura căciula de pleava de grâu,

Că-și scutura sacii de praf și

Pulberea mălaiului;

Că omul căra-n coșul de răchită

Porumb pentru moară —

Că omul țăran își făcea lucrările sale

De țăran —

Vănătorii săreau de după porți,

Ieșeau din șuri, din magaziile cu sămânță

De după ușile grajdurilor

Cu ștreangurile de mătase.


Cădeau arcanele pe gâtul țăranului,

Pe brațe: îl împiedicau cu piedici

De cal; legau pe cel ce-a tăiat lemne

Cu piedică de fier la mâini;

Pe cel ce adusese apă de spălat copiii

Îl împilau de brațe,

Pe cel ce dădea de cu seară la vite

L-au legat cu frânghii la gât;


Cum îi atingeau arcanele

Se prefăceau în animale,

În păsări — și prea puțin în fiare:

Erau scoși din curți cu frânghiile-n coarne,

Duși de căpestre roșii, târâți

Cu juvețele — cei  mai cuprinși, cu avere.


Adunați în jurul templului pângărit,

În jurul idolilor răsturnați —

Păsări, cai de plug și din când în când

Câte un lup; fiară, cel mai sărac;

Cu piepții cămășilor despicați;

Cu gurile pline de sânge;

Împilați, cei mai periculoși,

Din câte patru părțile lumii pârliți.


În vatra focului ardea fierul rușinii;

Prin scorbura cămășii de tort

Li se împlânta în pieptul stâng

Semnul înfierării;

Vuiau foalele să ațâțe focul

În care se coceau ștampilele;

Cei din semințiile lui Iuda

Ridicau cumplitele sigilii, le trânteau

În carne de țăran; abur, sânge

Miros de carne friptă

Copleșea lumea:

Ca boii, ca păsările îngrămădiți

Și fără apărare.


Răsturnați apoi în pivnițele Babilonului

Deprindeau un cântec

Al robilor uniți: cântau muncitorii

Cântau și cei munciți; și cei cu pământ

Și cei săraci-lipiți: Hai la lupta

Cea mare…

Acel cântec noi l-am învățat

Și de la unii și de la alții —

Nenorociții de noi, cei mai fără viitor

Dintre toți cântăreții!

Poem de  Ion Gheorghe – din volumul „Elegii politice”(1980)


vorba lui ozzy, just a dreamer

i-am visat pe toți

cu amănunte pe care nici ei nu le știau

fără nicio legătură cu viața lor, uneori

treceau prin întâmplări

de care-și dădeau seama că le găsesc

doar în visul meu


i-am visat pe toți câți i-am cunoscut

să fi scăpat unul sau doi


mulți mi-au spus

mă simt mai bine în visele tale

parcă e altă climă

parcă altfel mergi cu noi în creier

și nu ne zgudui atât

culorile sunt mult mai vii și ne simțim

mai aproape unii de alții

e mai multă pace


mă miram

de unde atâta pace


sau chiar am primit sfaturi cum să fac din asta

o afacere

să fiu un manager bun cu studiu de marketing

campanie publicitară agresivă

sloganuri coercitive

veniți pe tărâmul viselor

ați fost vreodată în cel mai frumos vis

dați-vă șansa unui sejur în vis


dar m-am sustras

vezi tu, una e s-o faci pentru prieteni

sau pentru cei cunoscuți

aiurea și alta pentru cine vine și-ți întinde un

cec sau cash

făcându-te servil chiar și în visele tale


prietenii mă sfătuiau să mă las de slujbă

fă-ți treaba asta ca lumea

ești cel mai bun visător din câți cunoaștem

și chiar de suntem prieteni

te plătim pentru asta


mă rugau dormi mai mult, dormi măcar

opt ore pe noapte ca să putem și noi

să rămânem cu un fir epic consistent


de-un timp nu mai visez

poate s-au supărat toți pe mine

am început chiar să nu mai dorm de frica

viselor în care n-ar mai veni nimeni


Poem de Dan Mihuț – din volumul „Autodafe” (2008)


Tinerețe

Când am intrat în odaia de sus, eram tânăr. Și

casa, sub acoperișul ei

în nenumărate ape, era tânără. Întâmplarea face că

ajungi într-un oraș, ridici casă și-ți porți femeia

în odaia de sus iar în toate astea e-o

durere îndepărtată.

E ca și cum ai învăța de capul tău,

o limbă străveche. E ca și cum ai purta,

între oasele frunții, vecinii tineri care

se-nverșunează-n întristarea lor.

Poem  de Adrian Suciu – din volumul „Singur”(1996)


La capăt

A viscolit un veac pătrat

Cu aur, prin viroage,

Înaltul crâng l-au spulberat

Insecte xilofage.

*

Cad roade dure din copaci

Sunând în corzi de liră:

Au rătăcit aezi săraci

Și rezemați admiră

*

Cum prinde boabele de jir,

Prin uluirea calmă

Un braț de vânător ilir

Cu bube vii în palmă.

Poem de Leonid Dimov



Poezie persană – Gorgani

https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8d/Rossetti-golden_head.jpg

Gorgani este unul dintre cei mai importanți poeți epici iranieni. Maestru al romanului de dragoste în versuri, s-a inspirat dintr-o veche legendă scrisă în limba pahlavi și a creat între 1050 și 1055, epopeea Veis și Ramin, una dintre capodoperele poeziei persane. Romanul versificat face legătura dintre anticul Iran din epoca regilor parți și Iranul din epoca islamică. Simplitatea expresiei și a vocabularului nu umbresc vigoarea scenelor zugrăvite, interesul față de acțiune și tumultul sentimentelor.

Dragostea e astfel

Norule, ce lacrimi plângi în primăvară,

vino, de la ochii mei să-nveți a plânge!

Dacă ți-ar fi ploaia deasă, precum plânsu-mi,

lumea dintr-o ploaie ar pieri sub valuri!

Ploaie vărs de lacrimi, însă mi-i rușine

că nu plâng de-o mie ori mai multă ploaie!

Când plâng sânge cu-apă, când plâng numai sânge;

dacă voi rămâne fără de-amândouă —

nici apă, nici sânge — cu ce voi mai plânge?

Dacă amândouă mi-or seca, în locul

sângelui voi plânge din orbite — ochii!

Draga mea, cu ochii, ochii-ți văd și fața,

orb și fără tine nu-mi trebuie viața!

Cu lacrimi schimba-voi pământu-ntr-o mare,

și voi geme, până când  granitul negru

s-o schimba în moale colb de dat pe gene!

Inima-mi în chinuri stă neputincioasă,

și acum răbdarea i-a șoptit acestea:

„Sunt răbdarea, creangă ruptă din rai.

M-ai luat cu tine-n iad să mă sădești.”

Inimă, când iadul meu de fum și flăcări,

de aceea grabnic am fugit de tine!

Inimă, când duhul ți-i o grea povară,

nu mă pot eu plânge că nu am răbdare.

Pentru orice chinuri leac bun e răbdarea,

dar în chinu-acesta-i un cusur răbdarea,

lasă că răsuflu și scos din răbdare!

Dacă aș fi vesel, mulțumit de sine-mi,

când departe-i draga, aș dădea dovadă

că sunt nestatornic, schimbător ca vântul.

Pentru-oricine duhu-și dăruie-n iubire,

două sute duhuri n-au preț nici cât pâinea;

dragostea e astfel și astfel se iubește.

Dragostea-i asemeni mării fără margini,

nu-i vedem nici țărmul și nici adâncimea;

dacă am privi-o vreme de-o vecie,

cu doi ochi ai noștri n-o să-i dăm de capăt;

dacă-n noi o mie suflete-a’  lui Noe

am avea, n-am scoate din potop vreun suflet.


Traducerea George Dan