Category Archives: photo

Din Bucureștiul meu

Mănăstirea Stravropoleos

Curtea Mănăstirii Stavropoleos într-o zi luminoasă de aprilie.

Anunțuri

Amintirile unei toamne

 


Asfințit

Peste-aceleași arătări și-aceleași case
clopot de sear-aud. Și stau în cruce
cu o zi sub cer pierdută.
Prin ani subt poduri se depărtează
ce focuri vechi? ce nouă plută?

 

Printre ziduri ceasul umbrelor mă-ncearcă.
Se desface — care poartă?
Se deschide — care ușă?
Ies vârstele și-mi pun pe cap
aureolă de cenușă.

 

Întârziind subt vremi schimbate,
îmi taie drumul — care prieten?
Îmi taie pasul — ce vrăjmaș?
Ah, păsărea Foenix ca altădată
nu mai zboară peste oraș.

 

 

Poem de Lucian Blaga.


Măgura

Pentru că îmi era dor de munte și de iarnă am fost pentru prima dată la Măgura. Asta s-a întâmplat pe la mijlocul lui ianuarie,  pe când în București nu fusese zărit nici măcar un fulg de zăpadă. Am găsit acolo tot ce am căutat, ba chiar mai  mult decât atât. Și am hotărât să merg acolo și la vară când alte fațete ale locului mi se vor arăta.

A fost o iarnă de povestit la nepoți ce pentru mine a început cu acestă foarte plăcută drumeție la Măgura.

Două zile însorite la Florieni

Aceasta este o selecție din prima serie de fotografii a acestui an. Le-am făcut la Florieni, unde m-am bucurat la început de ianuarie de două zile de primăvară.


Ceremonii de seară

Ea înaintează pe gheața subțire ca frunza
Înaintează grijuliu cum ai sufla o petală

 

Când se va sparge eu voi fi în larg
departe foarte departe
și rostogolindu-mă mă voi duce adânc

 

Ca o piatră oarecare — inima
Nu-i nimic de făcut

 

În fiecare seară
ea înaintează pe gheața subțire ca frunza
departe foarte departe
și coboară foarte adânc

 

Poem de Marta Petreu (din volumul „Scara lui Iacob” – Cartea Românească, 2006)


Ipostaza blândă a câinelui de aer

mopete iese seara în grădina orașului, sub munte,
șă-și plimbe un câine de aer — câinele lui personal —
așa cum alții au viciul lor propriu, și stau să se încrunte
în jurul lui. aleea din munte se face ca un bocal
cu peștișori aurii înotând nevăzuți în jurul lui,
al lui mopete. câinele lui urcă prin pietre —
mopete îl lasă — el se gândește la lucrul lui
ca și pânza penelopei, mereu sfâșiată lângă vetre
mereu căutate, și stinse, și iarăși, câinele stă
uneori la copaci. mopete, absent,
așteaptă. și mai târziu, din acest lent
urcuș pe alee cu un câine de aer are să
rămână pentru vreo făptură urcând
urma lui mopete, a câinelui, dansul lor blând.

Poem de Mircea Ivănescu.