Printre ideile ce s-au trezit în mintea omului, dintr-o nevoie ori alta de a da socoteală de lume, una dintre cele mai curioase este ideea de limitație ce nu limitează. Cum i-a putut veni în minte bunului Kant? El și-a spus, pare-se, în ceasul acesta, că dacă existența înseamnă afirmație și inexistența negație, s-ar putea concepe o sinteză a lor, un fel de negație, care să fie totodată o afirmație. Spui de pildă „nemuritor”; e ceva negativ ca formă, dar pozitiv ca înțeles. Sau spui „nemijlocit”. Ce se afirmă mai categoric decât nemijlocirea? E adevărat că lucrurile sună formal, ca o simplă construcție a vorbirii ce ar suda în chip exterior negația cu afirmația. Dar, oricât s-ar spune că e vorba numai de scheme și oricât ar părea Kant însuși să se restrângă la o sinteză formală între afirmație și negație —, el a căzut, cu limitația ce nu limitează, peste o idee care, în versiunea ei adâncă, aduce un adevăr neașteptat pentru gândire.
Există limitații ce limitează și limitații ce nu limitează. Mai mult, aceleași lucruri, stări sau procese pot fi înțelese ca limitații ce limitează, alteori ca limitații ce nu limitează. A gândi nu este oare tocmai a vedea sau a încerca să vezi în lucruri limitațiile ce nu limitează? A ridica lucrurile de la ce sunt la generalitatea legii de care țin, adică a le pune în nelimitatul ordinii? Atunci, limitația ce nu limitează reprezintă mai mult decât o idee între idei, este viața adevărului însuși , așadar ideea ideilor. Dacă înlănțuirea organizat desfășurată a lucrurilor, ce avea să se numească dialectică, are undeva un embrion, atunci logosul ei originar e limitație ce nu limitează(aufheben, suprimarea ce nu suprimă, spune Hegel). Ea nu e o simplă construcție verbală, cum nu e un paradox. Este sensul de folosință vie a oricărei idei, în cadrul actului de cunoaștere. Iar dacă devenirea materiei și materia ajunsă până la treapta vieții și-au reflectat în vreo idee vibrația și puterea lor de expansiune, au făcut-o în ideea de limitație ce nu limitează.
Căci întâi limitație ce nu limitează este materia însăși. Gândirea indiană, în câteva rânduri, a conceput materia tocmai dimpotrivă, ca o limitație ce limitează, ca izvorul limitării. Pentru ea, materia e principiu de „individuație”, fiind cea care sparge Marele Tot în cioburi și aduce deosebirea în și între lucruri, încarcerarea sufletelor în trupuri, izolarea părților între ele și de tot. Materia limitează. Dar gândirea europeană nu s-a speriat de limitările aduse de materie, așa cum s-a înverșunat împotriva trupului, ca tehnicile spirituale din Orient. Ea a cultivat materia, dând civilizația prezentă; a favorizat persoana umană în condiția ei trupească; și a gândit realitatea materială drept întregul în devenire al lumii. O aceeași materie poate fi deci limitație ce limitează și una ce nu limitează. Cum s-ar putea gândi deosebirea aceasta fără categoria lui Kant?
Dar o nouă lume a limitației ce nu limitează stă să se propună drept ilustrare: e lumea omului. Cu limitația, ultima categorie instituită de Kant în grupa calității, apare în tabloul categoriilor o a doua înștiințare a ivirii omului. Prima o aducea categoria finală de la grupa cantității, cea de totalitate deschisă. De fapt, e vorba de aceeași idee, maturizată, așa cum o treaptă nouă a realității preia asupra ei treptele vechi: cum, de pildă, natura vegetală include în ea pe cea minerală, și la fel până la om, care include toate naturile cu materialitatea lui superioară. Totalitatea deschisă era simplă structură organică, în primul ceas; a devenit calitate și afirmare de calitate, adică existență, apoi a dezvăluit și lăsat să fie activă zona de inexistență din jurul existentului, pentru ca acum, adâncită, totalitatea să afirme o existență— cum e cea a materiei și, o dată cu ea, cea a omului — care prin limitarea ei să nu fie și o negație.
Este omul așa? Poate fi, nu este neapărat. Dimpotrivă, sub necesitatea sa oarbă, omul este o limitație ce limitează, întocmai ca treptele inferioare lui ca viețiuitorul, planta, elementele. O faptă a omului, un angajament de viață, prietenia, dragostea pot fi limitații ce limitează, dacă ele regăsesc ce abia presimțea afirmativul existenței, anume infinitatea umană în om. Familia, comunitatea, ceasul său istoric, clasele sunt atâtea limitări ce limitează; dar când o clasă, de pildă, își asumă sarcina de a desființa clasele, ea invocă deschis limitația ce nu limitează. Ce numim oare nevoi ale omului, decât limitările ce limitează, și libertăți ale lui, decât unele care nu limitează? Toate sensurile de viață spirituală pe care le-a slăvit omul, cele de adevăr, de bine sau frumos, reprezintă limitări ce nu limitează. Frumosul e „infinitatea în finit”, s-a spus; binele e manifestarea nelimitată a lui „noi” în eu; adevărul e universalul în particular. Cultura reprezintă, în întregul ei, aria limitațiilor ce nu limitează, practicate de omul istoric.
Dacă însă te întorci, de la modurile ultime ale existenței umane la treptele începătoare, încă poți vedea că de la început, în imediatul ca și în adâncul existenței lui, omului îi e dată o asemenea limitație bună, prin faptul că el e ființă purtătoare de orizont. Orizontul e în chip concret o limitație ce nu limitează; are contur fără să aibă margini. Omul e singura ființă purtătoare de orizont, aceasta însemnând totuna cu a spune că e singura ființă înzestrată cu o conștiință a nelimitării. Dar orizontul e mai mult decât spațial, de rândul acesta; e orizontul relațiilor deschise și mișcătoare în care se așează omul cu restul.
Cu orizontul ei — cu această intimă limitație ce nu limitează a ei — gândirea se întoarce acum asupra lucrurilor. Nu sunt și ele de înțeles dinăuntru, din intimitatea lor? Atunci îți pot apărea drept orizonturi ale materiei. Rând pe rând, gândirea va pune în joc, cu categoriile ce urmează, orizontul substanței, al cauzalității și al comunității, în cazul ultim ea putând, în sfârșit, întrezări apariția omului și a ei înseși. Nu categoriile naive de la început, ci asemenea categorii elaborate dau măsura noutății și nefirescului uman în sânul firii. Îi trebuie orizont omului ca să înțeleagă propria lui apariție în sânul lumii. Îi trebuie, în speță, să descifreze, în orizontul substanței, al cauzalității și al comunității — categoriile ce vin acum — tot ce desparte limitație, prea îngustă, a substanței de nelimitația, prea vastă, a cauzalității, a comunității omului cu lucrurile și cu semenii.
Se încheie astfel lumea calității; se deschide lumea relațiilor.
Constantin Noica – Douăzeci și șapte trepte ale realului (Humanitas – 1999)
Q-zone 