Category Archives: poeme rătăcite

doi

acolo în copacul singur din câmpie
am găsit o barcă prin a cărei spărtură
e trecută o ramură
atât de bucuroși suntem la răsărit pe cât
de îngândurați la asfințit
iubirea în care ne-am înfășurat
e înaintarea în visul
în care trecem peste valuri înalte
în îmbrățișarea noastră cuprindem creanga
așa își ascute spinii și înflorește

 

Poem  de George Floarea


să nu mai vorbesc despre

cei trei din micul automobil

ce cobora spre râșnov

cu farurile pe faza scurtă

 

o noapte de octombrie

prin care răzbăteam

ascultând motorul o inimă

la care inimile noastre erau legate

 

și pentru că ea conducea

fiecare curbă

o jumătate de piruetă

 

Poem de George Floarea


Petra

 

nu știu în ce măsură poate aprecia un copil
frumusețea unei femei
dar nu cred că aveam mai mult de cinci ani
când am devenit fascinat de una dintre mătușile mele
am fost puternic influențat de filmele alb-negru
pe care le vedem la televizor fără să înțeleg nimic
totuși atras de actrițele ce semănau cu niște păpuși
tocmai scoase din cutie
așa era și tanti petra parcă ieșită din spatele ecranului
nici părul ei complet alb nu era un motiv să nu o admir
la șaizeci de ani femeia asta nu mi se părea cu nimic
mai prejos decât marilyn ori greta
de câte ori venea în vizită mă așezam într-un loc
de unde o priveam cu atenție nici prea departe însă
nici de foarte aproape eram într-o mare măsură intimidat
când mi-am făcut curaj am întrebat-o când o să apără
în filmele de la tv și nu mi-a zis nimic doar a zâmbit
nu ai fi zis că locuia în ferentari și că era casnică
de când s-a măritat cu gheorghe g. gheorghe
maistru tipograf la combinatul poligrafic de la casa scânteii
viața ei tihnită cu bărbatul care o diviniza
programul ei zilnic care începea cu gimnastica de dimineață
și continua cu o curățenie temeinică a casei și a curții
astea să fi fost o parte dintre secretele frumuseții ei
rujul a cărui nuanță de roșu nu contrasta niciodată cu hainele
ce îi veneau perfect și cu accesoriile foarte bine alese
rochiile ei de vară erau întotdeauna cu picățele albe
de diferite dimensiuni pe incredibile nuanțe de albastru
părul mereu cu bucle perfecte ce sfidau vântul


dincolo de neobișnuita ei frumusețe poate că purta cu ea
ceva rece izvorât din neîmplinirea de nu fi avut măcar un copil
iar când soțul i s-a dus totul în făptura ei s-a spulberat
o bătrână cu ochii pierduți și des înlăcrimați
(am scris rândurile acestea nu din teama de a uita)

de George Floarea


femeia de pe strada apusului

când primăvară își arată primele semne
nu știu de ce îmi amintesc de femeia de pe strada apusului
care ieșea în curtea înconjurată de un gard din sârmă împletită
și plimba căruțul în care era o păpușă în jurul
gutuiului cocârjat ce îi umbrea fereastra dinspre asfințit


imaginea acelei femei învârtindu-se în jurul pomului
intonând un vechi cântec de leagăn păpușii cu pleoapele căzute
printre narcise și ocheadele deloc prietenoase ale trecătorilor
nu știu de ce și după atâta timp mi-a rămas în minte
asemenea unui tablou dintr-un muzeu renumit

Poem de George Floarea


Bacovia șoptindu-mi

Doar plouă cu cenușiu peste toate

și teama se urcă pe chipuri.

Se-ascund prin odăi visătorii…

E toamnă-n cântări; nici vântul nu poate…

*

Doar plouă cu cenușiu peste toate.

Somnul pătrunde prin răni —

un vis, o nălucă…, doar șoapte

trec iar printr-o mie de stări.

Sunt singur, etern melancolic…

*

Sunt sus peste nopți; peste ape.

Trec iar printr-o mie de stări

și teama se urcă pe chipuri,

iar somnul pătrunde prin răni.

 

Acesta e un poem pe care l-am scris în adolescență, când poezia lui George  Bacovia însemna pentru mine vârful. Eram foarte bucuros că reușisem să-mi procur cartea cu opera sa integrală. Nici acum nu a coborât foarte mult în preferințele mele.