Tag Archives: Persia

Poezie persană – Iradgi(1874-1926)

 Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale  mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.

Epitaful lui Iradgi
Voi, frumoase ale lumii noastre,
sau frumoase din adâncul vremii,
care veți veni în lumea noastră —
cel ce doarme în pământu-acesta
e Iradgi, Iradgi cu limba dulce.
Dragostea mi-a fost lumina vieții,
și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.
Eu, comoara vieții-am risipit-o
cu femei, și vinuri, și petreceri.
De oricine-i blândă și nurlie,
și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!
Sunt acela care-o viață-ntreagă
lângă voi am petrecut nopți albe.
Dezbrăcat de haina pământeană,
totuși, eu rămân sub pașii voștri:
deși sub pământ îmi este casa,
totuși, ochiul meu vă urmărește.
Stați pe-acest mormânt o clipă, două
și pășiți prin pulberile mele!
Când și când să v-amintiți de mine
și să-mi faceți inima să râdă,
inima din inima țărânii!…

Traducerea George Dan

Anunțuri

Poezie persană – Forughi (1798 – 1857)

Prințul Abbas Forughi s-a născut la Bastam. Este considerat unul dintre marii poeți ai veacului al XIX-lea. În prima parte a vieții sale este panegiristul șahilor și prinților Ghadgiari; în a doua parte, când înclină spre sufism, scrie gazeluri remarcabile prin înalta lor filozofie și acuratețea stilului.

Răzbunare
Într-o noapte, în sfârșit, voi prinde
poalele suspinului de ziuă
aprig răfuindu-mă cu luna,
luna mea frumoasă și nedreaptă!
Ochiu-nlăcrimat mi-l voi deschide
în furtuna întristării mele,
înecându-mi vârfu-acestor gene
în adâncul inimii de sânge.
Voi răcni, zvârlindu-mă în mare,
voi răcni, zvârlindu-mă pe țărmuri,
și mă voi schimba în vâlvătaie,
pârjolind și țărmuri și talazuri!
Mă voi răzbuna pe păru-i negru,
desfăcându-l, buclă după buclă,
și-mi voi potoli a gurii sete
bând de pe rubine lungi săruturi.
Ori, lipsindu-mi ea, ca-ntr-o-nchisoare,
îmi voi șterge urmele-n țărână,
ori îi voi cuprinde  fără veste
gingașul grumaz pe totdeauna!
Dacă ea, șăhița frumuseții,
astăzi nu-mi va da dreptate, mâine,
poala i-o voi prinde și-o voi duce
drept la cel care dreptate-mparte.
Ori ea trupul mi-l va trage-n groapă,
învelindu-mi sângele-n țărână,
ori podoabe de argint și aur
îi voi pune pe grumaz și umeri!
Forughi*, iubita, precum luna,
dacă vălu-și saltă de pe față,
vei vedea o sută mii de pete
și pe soare și pe  mândra lună.

* În persană – „Iluminatul”

Traducerea George Dan


Poezie persană – Hatef

Mare poet din secolul al XVIII-lea, care a reînviat poezia în stilul maeștrilor clasici persani. S-a născut în Esfahan. A scris versuri și lucrări în proză, în limba persană și arabă. A practicat medicina. Culegerea sa de kaside, gazeluri și tardgibanduri se remarcă prin exprimarea ideilor abstracte ale sufismului într-un limbaj elocvent și folosind un vocabular bine ales. A murit în anul 1783.


Înalta demnitate


Cu genele să seceri spini, cu mâna
să spargi granit, să-l mesteci în măsele;
să scurmi cu unghiile drum prin munte;
să gâdili coada unei scorpioane
și să săruți, pe colții-ntorși, un șarpe;
să lupți cu ghiarele unui balaur
și să te-afunzi în gură de balenă;
să mulgi fierbinte lapte de la țâța
leoaicei, când turbată-i de mânie;
să bei otravă de  sub dinții cobrei;
o zi să cari în cârcă ditai diavol
și-o noapte să te culci strângând în brațe
o babă-hârcă, numai piei și oase;
setos, desculț și pârjolit de arșiți,
șchiop, fără bâtă, să bați drum de poștii
călcând prin bolovani și prin hârtoape;
să smulgi, când e flămând, o caldă pradă
din gura leului, ori de sub ghiară
panterei crunte să-i smucești vânatul;
să desenezi miniaturi frumoase
c-un fir de păr pe-o apă curgătoare;
c-un ghimpe verde să scobești o hrubă
prin cremene, ori să arunci arcanul
pe după gâtul vremii ce se duse,
ori să le pui căpăstru, și-n zăbală
să strângi răsufletele de pe urmă —
acestea toate mi se par de-o sută
de ori mai lesne de făcut, anume
de cât să stau la masă cu nemernici
și să beau cea mai bună băutură
din cea mai rubinie-rubinie,
înveșmântat numai în purpuri-purpuri.
Și Roata cerului de-o vrea să scoată
din mine numai pulberi, spune-i: „Scoate!”
Departe, oh, cât mai departe fie
de poala numelui meu orice scamă
și orice fir din pulberea rușinii!

Traducerea George Dan


Poezie persană – Djami (1414-1492)

Ultimul mare poet al epocii clasice; s-a născut la Djam, în Khorassan. A studiat la Harat și Samarkand științele teologice și literare. S-a afiliat la o confrerie sufistă căreia i-a devenit conducător. Opera sa este una destul de amplă, lăsând pe lângă opera în proză, trei divanuri(Cele șapte tronuri, Leila și Magnum, Yusuf și Zuleika), cinci masnaviuri și un Baharestan(culegere de anecdote în proză amestecată cu versuri). A mai scris și biografii de poeți și ale sfinților sufismului. A murit în 1492 la Herat(Afganistan).

Măreția limbii și bogăția stilului fac din Maulana Djami unul dintre maeștrii literaturii persane.

 

Lumina feței tale…
Lumina feței tale, lumânare*,
răsfrântă în oglinda de azururi,
s-a preschimbat în rotunjimea albă
a soarelui zvârlindu-ți umbra-n pulberi.
Din razele luminii orbitoare
a fulgerat din cer doar o scânteie
din care-o flacără câzând pe arie,
a pârjolit și paiele, și pleava.
Mergeai mlădie într-un cor de îngeri
psalmodiind: „Ferice de iubitul
neprihănit găsindu-și o iubită
asemeni lui neprihănită, pururi!”
Când dimineața a văzut extazul
din ochii celor beți ce-n zori de ziuă
băut-au vinul frumuseții tale —
de ciudă, -atunci și-a sfâșiat pieptarul
de-atlaz strălucitor ca peruzeaua!
Văpaia ochilor tăi plini de taine
zvârli rugina roșie-a rușinii-n
oglinda minții, și-astăzi papagalul
cel gânditor nemaizărindu-și chipul
răsfrânt în apele oglinzii — tace.
Djami nu merită să se gândească
la dragostea aceasta, dar mândria
l-a azvârlit în valul ăsta aprig!

* Simbolul iubitei.

Traducerea George Dan


Poezie persană – Khadgiu(1290-1352)

 

Khadgiu s-a născut la Kerman.  A dus o viață de hoinar prin orașele Tabriz și Bagdad, asta până s-a stabilit la Șiraz, unde a și murit. Aici l-a cunoscut pe tânărul Hafez, care avea să devină cel mai mare poet al vremii și în ale cărui gazeluri se poate observa  și influența lui Khadgiu.

Khadgiu a îmbogățit gazelul de dragoste al lui Saadi cu concepțiile sale sufiste, deschizând noi orizonturi spre care s-a întins calea genialului Hafez.

 

Frumoasa din Kitai
Frumoasele asupritoare
sunt câteodată și miloase:
ne dau dureri, ne dau și leacuri.
Când șahii vin la vânătoare,
frumoase-mpiedică vânatul
legându-l de picior, la vreme
să-l scape de primejdii.
Iubito, cată către mine,
căci darnicii privesc o clipă
spre cei sărmani, măcar de dragul
aceluia ce ni-i Părinte.
Dă-mi un sărut din gura mică
sau vinde-mi-l, căci e o marfă
ce poate fi și-n dar trimisă,
dar poate fi și târguită.
Pe-ndrăgostiții tăi din poartă
nu-i alunga și fă-i să-și piardă
averea, capul, amândouă,
zicându-ți; „Domnul să te-ajute!”
Și dacă inima-mi se-nclină
către frumoase, tu, frumoaso
de la Kitai, să nu mă-nvinui,
căci bântuie păcatul ăsta
și-n galbena împărăție.
Și dacă-ți vei aduce-aminte
de mine, numele rostindu-mi,
o nedreptate nu vei face:
chiar șahii lumii, din greșeală,
și-aduc de cerșetori aminte.
O, preafrumoaso, nu mă miră
că ai greșit și tu, când înșiși
cei drepți greșiră calea dreaptă.

Traducerea George Dan

 

 


Poezie persană – Rumi (1207 – 1273)

Moulavi, Moulana sau Molla-yé Rumi s-a născut în satul Wakhsh  din regiunea Balkh pe data de 30 septembrie 1207. În  anul 1230, din cauza invaziei mongole, s-a refugiat cu tatăl său în Asia Mică, stabilindu-se în Ghunie, unde a trăit pâna la sfârșitul vieții. A  studiat și predat teologia pâna la întâlnit pe maestrul său sufist  Șams din Tabriz, care îi inspiră vreme de treizeci de ani marile sale opere literare. Masnavi cuprinde 26000 de stihuri și este considerată  una dintre cele mai valoroase capodopere sufiste din toate timpurile.

Esențial în opera lui Rumi este nivelul ridicat al percepției sale despre evoluția existenței. Materia se transformă în plantă, planta în animal, animalul în om, omul într-o ființă superioară. Fiecare etapă de dezvoltare uită etapa anterioară, în ea rămân doar tendința și instinctul orb față de manifestările lumii. Trecerea de la o etapă la alta se face prin negarea repetată a celei anterioare, adică negarea negației. El consideră lumea o luptă a contrariilor. Contradicțiile se nasc din contradicții, se pot cunoaște prin contradicții; lumea este alcătuită din elemente contradictorii și de aceea totul este relativ și schimbător, iar, la sfârșit, lupta contrariilor duce la armonie.

În amintirea maestrului său sufist, Rumi a scris un divan de gazeluri intitulat Șams Tabrizi — un ocean clocotitor de  efuziuni lirice și gânduri sublime adresate unei iubite invizibile și neasemuit de frumoase, cu care mereu se unește și de care mereu se desparte.

 

Evoluții
Din materie pierit-am, să-ncolțesc în firul ierbii,
și-am pierit din firul ierbii, să răsar în erbivoră,
și-am pierit din erbivoră, să mă schimb în om anume.
Pot să spun că după moarte mă voi spulbera-n nimica?
Voi zbura și eu odată mai presus de lumea asta
și mă voi schimba în ceea ce mi-i teamă să-mi închipui.
*
Mai întâi și-ntâi descinse în materie, și àpoi
din materie căzut-a într-o plantă. Ani de zile
în materie trăit-a și nu și-a adus aminte
nici de-o luptă cu uscatul. Când căzu din plantă-n vită,
nu și-a mai adus aminte de cum a trăit în plantă.
Iar aceste contradicții, pe care le știi prea bine,
l-au atras, ca dintr-o vită către om să năzuiască.
Apoi omul pribegit-a din meleaguri în meleaguri,
până-a căpătat în capu-i minte și înțelepciune,
dar din mințile-i trecute nu și-a mai adus aminte,
și din mințile-i de astăzi încă va sui pe trepte.
Traducerea George Dan

Poezie persană – Nezami(1141-1209)

Este maestrul romanului în versuri și unul dintre cei mai importanți poeți persani. S-a născut în Gandge(astăzi în Azerbaidjan), oraș din Caucaz.

Nezami este un poet a cărui operă este presărată cu formulări subtile și împerecheri surprinzătoare de cuvinte. Stilul său rafinat apelează la vastele resurse ale unei culturi literare, științifice și filozofice. Construcția textelor sale are ca element de bază imaginația sa pusă mereu în slujba efectului estetic, metaforele sunt ales în așa fel încât să creeze  un ansamblu armonios.

Celebra sa antologie(Khamse) cuprinde cinci opere: Comoara tainelor(poem didactic ce conține anecdote morale și mistice) și patru romane inspirate din istorie și legende(Khosro și Șirin, Leili și Madginun, Șapte idolițe și Cronica lui Alexandru).

Nezami rămâne și în zilele noastre o personalitate a literaturii persane și universale.

Arta

Desăvârșește-ți arta cât mai bine

când ești artist, deschide-ntr-una ușa

spre taine-ascunse, n-o păstra închisă.

Cui nu i-a fost rușine să învețe,

din apă smulge-va mărgăritare

și smulge-va rubine dintr-o stâncă.

Cel ce e hărăzit pentru știință,

nu se va rușina să o și învețe.

O, câți mintoși, din fire însă leneși,

n-ajunseră în târg să vândă oale,

și câte oarbe minți, luând lumină

din cărți, ajunseră să fie juzii

peste toți juzii din întreaga lume!

Traducerea George Dan