Poezie persană – Iradgi(1874-1926)

 Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale  mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.

Epitaful lui Iradgi

Voi, frumoase ale lumii noastre,

sau frumoase din adâncul vremii,

care veți veni în lumea noastră —

cel ce doarme în pământu-acesta

e Iradgi, Iradgi cu limba dulce.

Dragostea mi-a fost lumina vieții,

și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.

Eu, comoara vieții-am risipit-o

cu femei, și vinuri, și petreceri.

De oricine-i blândă și nurlie,

și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!

Sunt acela care-o viață-ntreagă

lângă voi am petrecut nopți albe.

Dezbrăcat de haina pământeană,

totuși, eu rămân sub pașii voștri:

deși sub pământ îmi este casa,

totuși, ochiul meu vă urmărește.

Stați pe-acest mormânt o clipă, două

și pășiți prin pulberile mele!

Când și când să v-amintiți de mine

și să-mi faceți inima să râdă,

inima din inima țărânii!…

Traducerea George Dan

Publicitate

Poezie persană – Forughi (1798 – 1857)

Prințul Abbas Forughi s-a născut la Bastam. Este considerat unul dintre marii poeți ai veacului al XIX-lea. În prima parte a vieții sale este panegiristul șahilor și prinților Ghadgiari; în a doua parte, când înclină spre sufism, scrie gazeluri remarcabile prin înalta lor filozofie și acuratețea stilului.

Răzbunare

Într-o noapte, în sfârșit, voi prinde

poalele suspinului de ziuă

aprig răfuindu-mă cu luna,

luna mea frumoasă și nedreaptă!

Ochiu-nlăcrimat mi-l voi deschide

în furtuna întristării mele,

înecându-mi vârfu-acestor gene

în adâncul inimii de sânge.

Voi răcni, zvârlindu-mă în mare,

voi răcni, zvârlindu-mă pe țărmuri,

și mă voi schimba în vâlvătaie,

pârjolind și țărmuri și talazuri!

Mă voi răzbuna pe păru-i negru,

desfăcându-l, buclă după buclă,

și-mi voi potoli a gurii sete

bând de pe rubine lungi săruturi.

Ori, lipsindu-mi ea, ca-ntr-o-nchisoare,

îmi voi șterge urmele-n țărână,

ori îi voi cuprinde  fără veste

gingașul grumaz pe totdeauna!

Dacă ea, șăhița frumuseții,

astăzi nu-mi va da dreptate, mâine,

poala i-o voi prinde și-o voi duce

drept la cel care dreptate-mparte.

Ori ea trupul mi-l va trage-n groapă,

învelindu-mi sângele-n țărână,

ori podoabe de argint și aur

îi voi pune pe grumaz și umeri!

Forughi*, iubita, precum luna,

dacă vălu-și saltă de pe față,

vei vedea o sută mii de pete

și pe soare și pe  mândra lună.

* În persană – „Iluminatul”

Traducerea George Dan

Poezie persană – Hatef

Mare poet din secolul al XVIII-lea, care a reînviat poezia în stilul maeștrilor clasici persani. S-a născut în Esfahan. A scris versuri și lucrări în proză, în limba persană și arabă. A practicat medicina. Culegerea sa de kaside, gazeluri și tardgibanduri se remarcă prin exprimarea ideilor abstracte ale sufismului într-un limbaj elocvent și folosind un vocabular bine ales. A murit în anul 1783.

Înalta demnitate

Cu genele să seceri spini, cu mâna

să spargi granit, să-l mesteci în măsele;

să scurmi cu unghiile drum prin munte;

să gâdili coada unei scorpioane

și să săruți, pe colții-ntorși, un șarpe;

să lupți cu ghiarele unui balaur

și să te-afunzi în gură de balenă;

să mulgi fierbinte lapte de la țâța

leoaicei, când turbată-i de mânie;

să bei otravă de  sub dinții cobrei;

o zi să cari în cârcă ditai diavol

și-o noapte să te culci strângând în brațe

o babă-hârcă, numai piei și oase;

setos, desculț și pârjolit de arșiți,

șchiop, fără bâtă, să bați drum de poștii

călcând prin bolovani și prin hârtoape;

să smulgi, când e flămând, o caldă pradă

din gura leului, ori de sub ghiară

panterei crunte să-i smucești vânatul;

să desenezi miniaturi frumoase

c-un fir de păr pe-o apă curgătoare;

c-un ghimpe verde să scobești o hrubă

prin cremene, ori să arunci arcanul

pe după gâtul vremii ce se duse,

ori să le pui căpăstru, și-n zăbală

să strângi răsufletele de pe urmă —

acestea toate mi se par de-o sută

de ori mai lesne de făcut, anume

de cât să stau la masă cu nemernici

și să beau cea mai bună băutură

din cea mai rubinie-rubinie,

înveșmântat numai în purpuri-purpuri.

Și Roata cerului de-o vrea să scoată

din mine numai pulberi, spune-i: „Scoate!”

Departe, oh, cât mai departe fie

de poala numelui meu orice scamă

și orice fir din pulberea rușinii!

Traducerea George Dan

Poezie persană – Djami (1414-1492)

Ultimul mare poet al epocii clasice; s-a născut la Djam, în Khorassan. A studiat la Harat și Samarkand științele teologice și literare. S-a afiliat la o confrerie sufistă căreia i-a devenit conducător. Opera sa este una destul de amplă, lăsând pe lângă opera în proză, trei divanuri(Cele șapte tronuri, Leila și Magnum, Yusuf și Zuleika), cinci masnaviuri și un Baharestan(culegere de anecdote în proză amestecată cu versuri). A mai scris și biografii de poeți și ale sfinților sufismului. A murit în 1492 la Herat(Afganistan).

Măreția limbii și bogăția stilului fac din Maulana Djami unul dintre maeștrii literaturii persane.

 

Lumina feței tale…

Lumina feței tale, lumânare*,

răsfrântă în oglinda de azururi,

s-a preschimbat în rotunjimea albă

a soarelui zvârlindu-ți umbra-n pulberi.

Din razele luminii orbitoare

a fulgerat din cer doar o scânteie

din care-o flacără câzând pe arie,

a pârjolit și paiele, și pleava.

Mergeai mlădie într-un cor de îngeri

psalmodiind: „Ferice de iubitul

neprihănit găsindu-și o iubită

asemeni lui neprihănită, pururi!”

Când dimineața a văzut extazul

din ochii celor beți ce-n zori de ziuă

băut-au vinul frumuseții tale —

de ciudă, -atunci și-a sfâșiat pieptarul

de-atlaz strălucitor ca peruzeaua!

Văpaia ochilor tăi plini de taine

zvârli rugina roșie-a rușinii-n

oglinda minții, și-astăzi papagalul

cel gânditor nemaizărindu-și chipul

răsfrânt în apele oglinzii — tace.

Djami nu merită să se gândească

la dragostea aceasta, dar mândria

l-a azvârlit în valul ăsta aprig!

* Simbolul iubitei.

Traducerea George Dan

Poezie persană – Khadgiu(1290-1352)

 

Khadgiu s-a născut la Kerman.  A dus o viață de hoinar prin orașele Tabriz și Bagdad, asta până s-a stabilit la Șiraz, unde a și murit. Aici l-a cunoscut pe tânărul Hafez, care avea să devină cel mai mare poet al vremii și în ale cărui gazeluri se poate observa  și influența lui Khadgiu.

Khadgiu a îmbogățit gazelul de dragoste al lui Saadi cu concepțiile sale sufiste, deschizând noi orizonturi spre care s-a întins calea genialului Hafez.

 

Frumoasa din Kitai

Frumoasele asupritoare

sunt câteodată și miloase:

ne dau dureri, ne dau și leacuri.

Când șahii vin la vânătoare,

frumoase-mpiedică vânatul

legându-l de picior, la vreme

să-l scape de primejdii.

Iubito, cată către mine,

căci darnicii privesc o clipă

spre cei sărmani, măcar de dragul

aceluia ce ni-i Părinte.

Dă-mi un sărut din gura mică

sau vinde-mi-l, căci e o marfă

ce poate fi și-n dar trimisă,

dar poate fi și târguită.

Pe-ndrăgostiții tăi din poartă

nu-i alunga și fă-i să-și piardă

averea, capul, amândouă,

zicându-ți; „Domnul să te-ajute!”

Și dacă inima-mi se-nclină

către frumoase, tu, frumoaso

de la Kitai, să nu mă-nvinui,

căci bântuie păcatul ăsta

și-n galbena împărăție.

Și dacă-ți vei aduce-aminte

de mine, numele rostindu-mi,

o nedreptate nu vei face:

chiar șahii lumii, din greșeală,

și-aduc de cerșetori aminte.

O, preafrumoaso, nu mă miră

că ai greșit și tu, când înșiși

cei drepți greșiră calea dreaptă.

Traducerea George Dan

 

 

Poezie persană – Rumi (1207 – 1273)

Moulavi, Moulana sau Molla-yé Rumi s-a născut în satul Wakhsh  din regiunea Balkh pe data de 30 septembrie 1207. În  anul 1230, din cauza invaziei mongole, s-a refugiat cu tatăl său în Asia Mică, stabilindu-se în Ghunie, unde a trăit pâna la sfârșitul vieții. A  studiat și predat teologia pâna la întâlnit pe maestrul său sufist  Șams din Tabriz, care îi inspiră vreme de treizeci de ani marile sale opere literare. Masnavi cuprinde 26000 de stihuri și este considerată  una dintre cele mai valoroase capodopere sufiste din toate timpurile.

Esențial în opera lui Rumi este nivelul ridicat al percepției sale despre evoluția existenței. Materia se transformă în plantă, planta în animal, animalul în om, omul într-o ființă superioară. Fiecare etapă de dezvoltare uită etapa anterioară, în ea rămân doar tendința și instinctul orb față de manifestările lumii. Trecerea de la o etapă la alta se face prin negarea repetată a celei anterioare, adică negarea negației. El consideră lumea o luptă a contrariilor. Contradicțiile se nasc din contradicții, se pot cunoaște prin contradicții; lumea este alcătuită din elemente contradictorii și de aceea totul este relativ și schimbător, iar, la sfârșit, lupta contrariilor duce la armonie.

În amintirea maestrului său sufist, Rumi a scris un divan de gazeluri intitulat Șams Tabrizi — un ocean clocotitor de  efuziuni lirice și gânduri sublime adresate unei iubite invizibile și neasemuit de frumoase, cu care mereu se unește și de care mereu se desparte.

 

Evoluții

Din materie pierit-am, să-ncolțesc în firul ierbii,

și-am pierit din firul ierbii, să răsar în erbivoră,

și-am pierit din erbivoră, să mă schimb în om anume.

Pot să spun că după moarte mă voi spulbera-n nimica?

Voi zbura și eu odată mai presus de lumea asta

și mă voi schimba în ceea ce mi-i teamă să-mi închipui.

*

Mai întâi și-ntâi descinse în materie, și àpoi

din materie căzut-a într-o plantă. Ani de zile

în materie trăit-a și nu și-a adus aminte

nici de-o luptă cu uscatul. Când căzu din plantă-n vită,

nu și-a mai adus aminte de cum a trăit în plantă.

Iar aceste contradicții, pe care le știi prea bine,

l-au atras, ca dintr-o vită către om să năzuiască.

Apoi omul pribegit-a din meleaguri în meleaguri,

până-a căpătat în capu-i minte și înțelepciune,

dar din mințile-i trecute nu și-a mai adus aminte,

și din mințile-i de astăzi încă va sui pe trepte.

Traducerea George Dan

Poezie persană – Nezami(1141-1209)

Este maestrul romanului în versuri și unul dintre cei mai importanți poeți persani. S-a născut în Gandge(astăzi în Azerbaidjan), oraș din Caucaz.

Nezami este un poet a cărui operă este presărată cu formulări subtile și împerecheri surprinzătoare de cuvinte. Stilul său rafinat apelează la vastele resurse ale unei culturi literare, științifice și filozofice. Construcția textelor sale are ca element de bază imaginația sa pusă mereu în slujba efectului estetic, metaforele sunt ales în așa fel încât să creeze  un ansamblu armonios.

Celebra sa antologie(Khamse) cuprinde cinci opere: Comoara tainelor(poem didactic ce conține anecdote morale și mistice) și patru romane inspirate din istorie și legende(Khosro și Șirin, Leili și Madginun, Șapte idolițe și Cronica lui Alexandru).

Nezami rămâne și în zilele noastre o personalitate a literaturii persane și universale.

Arta

Desăvârșește-ți arta cât mai bine

când ești artist, deschide-ntr-una ușa

spre taine-ascunse, n-o păstra închisă.

Cui nu i-a fost rușine să învețe,

din apă smulge-va mărgăritare

și smulge-va rubine dintr-o stâncă.

Cel ce e hărăzit pentru știință,

nu se va rușina să o și învețe.

O, câți mintoși, din fire însă leneși,

n-ajunseră în târg să vândă oale,

și câte oarbe minți, luând lumină

din cărți, ajunseră să fie juzii

peste toți juzii din întreaga lume!

Traducerea George Dan

Poezie persană – Sanai

Sanai a fost un renumit poet și filosof persan ce s-a născut la mijlocul secolului al XI-lea în Ghazna (azi în Afganistan). A fost influențat de maeștrii sufismului(teorie mistico-panteistă apărută ca o contrapondere a ortodoxismului islamic), asta ajutându-l șă-și definitiveze o concepție personală despre viață și artă. Opera sa rămâne un reper important în istoria literaturii persane.

Cel care-și pierde sufletul

Nu-i în lume-ndrăgostit asemeni

mie, ce-mi pierd sufletu-n iubire!

Dar ca mine-ndrăgostit în lume

n-o să-și afle dragă mai frumoasă

care din priviri răpește inimi!

La nevoie chipul și-l arată

tuturor, dar dragul ei de-o roagă,

chipul și-l ascunde după valuri.

Suflete al meu, mâhnit sunt, palid,

și nu scot din buze nicio șoaptă,

dar urechea-mi sună în detunet:

inima îmi bate, și-i plecată

la iubită, și-ndărăt nu vine,

fiindcă știe că alt idol nu e

potrivit să-mi stea aici pe buze:

cald și nelipsit, ca un răsuflet!

Traducerea George Dan

Poezie persană – Gorgani

Gorgani este unul dintre cei mai importanți poeți epici iranieni. Maestru al romanului de dragoste în versuri, s-a inspirat dintr-o veche legendă scrisă în limba pahlavi și a creat între 1050 și 1055, epopeea Veis și Ramin, una dintre capodoperele poeziei persane. Romanul versificat face legătura dintre anticul Iran din epoca regilor parți și Iranul din epoca islamică. Simplitatea expresiei și a vocabularului nu umbresc vigoarea scenelor zugrăvite, interesul față de acțiune și tumultul sentimentelor.

Dragostea e astfel

Norule, ce lacrimi plângi în primăvară,

vino, de la ochii mei să-nveți a plânge!

Dacă ți-ar fi ploaia deasă, precum plânsu-mi,

lumea dintr-o ploaie ar pieri sub valuri!

Ploaie vărs de lacrimi, însă mi-i rușine

că nu plâng de-o mie ori mai multă ploaie!

Când plâng sânge cu-apă, când plâng numai sânge;

dacă voi rămâne fără de-amândouă —

nici apă, nici sânge — cu ce voi mai plânge?

Dacă amândouă mi-or seca, în locul

sângelui voi plânge din orbite — ochii!

Draga mea, cu ochii, ochii-ți văd și fața,

orb și fără tine nu-mi trebuie viața!

Cu lacrimi schimba-voi pământu-ntr-o mare,

și voi geme, până când  granitul negru

s-o schimba în moale colb de dat pe gene!

Inima-mi în chinuri stă neputincioasă,

și acum răbdarea i-a șoptit acestea:

„Sunt răbdarea, creangă ruptă din rai.

M-ai luat cu tine-n iad să mă sădești.”

Inimă, când iadul meu de fum și flăcări,

de aceea grabnic am fugit de tine!

Inimă, când duhul ți-i o grea povară,

nu mă pot eu plânge că nu am răbdare.

Pentru orice chinuri leac bun e răbdarea,

dar în chinu-acesta-i un cusur răbdarea,

lasă că răsuflu și scos din răbdare!

Dacă aș fi vesel, mulțumit de sine-mi,

când departe-i draga, aș dădea dovadă

că sunt nestatornic, schimbător ca vântul.

Pentru-oricine duhu-și dăruie-n iubire,

două sute duhuri n-au preț nici cât pâinea;

dragostea e astfel și astfel se iubește.

Dragostea-i asemeni mării fără margini,

nu-i vedem nici țărmul și nici adâncimea;

dacă am privi-o vreme de-o vecie,

cu doi ochi ai noștri n-o să-i dăm de capăt;

dacă-n noi o mie suflete-a’  lui Noe

am avea, n-am scoate din potop vreun suflet.

Traducerea George Dan

Poezie persană – Manucehri (996 – 1040)

S-a născut și a murit în Damghan, fiind unul dintre descendenții familiei Samanizilor. A scris influențat de poeții arabi kaside și mosammaturi(poeme strofice), introducând în creația sa multe cuvinte, teme și prozodie arabă. Ideile originale, descrierile viu colorate, alegerea unor metafore și comparații îndrăznețe, vigoarea temperamentului său poetic l-au inclus în rândul clasicilor literaturii persane. Poemele sale bahice aduc un suflu înnoitor în acest gen, fiind peste cele ale predecesorului său Rudaki.

O, tu, vinule!

O, tu, vinule, doar ție sufletu-mi jertfesc și trupul,

căci doar tu întotdeauna îmi alungi din piept mâhnirea!

Treburile-mi merg strună numai dacă-mi râzi în cupă,

și trezirea și somnia îmi sunt dulci numai cu tine.

Doar cu tine mi se-alină focul inimii și traiul,

doar cu tine simt în vine bucurie și plăcere:

oriunde te duci în lume și te-ntorci, rămân cu tine!

O, licoare minunată, mi te-a dăruit chiar Domnul,

căci prin tine îmi recapăt liniștea din trup și suflet.

Fie amfora că-mi umpli, fie că pocalu-mi umpli,

fie că te port în palmă, ori că mi te simt în gură —

an de an, mireasma-ți dulce pururi mi-o aducă vântul!

Rumenala feței tale lase-mi pete pe cămașă!

Voi, prieteni dragi și darnici, când muri-voi, să-mi închideți ochii,

și spălați-mi trupul doar în vinuri, roșii vinuri!

Doar din boabe dulci de struguri presărați-mi mirodenii,

și din frunze verzi de viță să-mi însăilați un  giulgiu.

Să-mi săpați o groapă-n umbra verde-a unei bolți de viță:

numai astfel cea din urmă locuință o să-mi placă.

Dacă-n ziua judecății Dumnezeu în rai m-o duce,

cu smerenie-i voi cere doar un râu de băutură.

Traducerea George Dan