Tag Archives: Casa de Editură Max Blecher

O femeie străină

Ciudată era doar prezența ei în odaia mea goală.

S-a dezbrăcat și s-a culcat cu mine ca o vulpe.

A spus că are zi liberă.  Că va pleca departe de oraș

Și că e mai bine să se culce cu mine acum.

Și-a luat hainele, cămașa și ceva bani de buzunar,

Cu bine, umbră, i-am zis, cu bine, n-o să ne mai vedem

                                                                                       niciodată.

Și așa s-a întâmplat.

Dar ce bucurie mai mare să știi

C-ai fost cu cineva necunoscut într-o cameră goală,

Amintirea unei femei plină de păcat

Care mărturișește că iubește patul.

Și atunci de ce e nevoie să acoperim fericirea

Cu mâna? De ce să fim buni?

Fii sigur că viața ta miroase a crenguță de brad

Și că niciodată n-o să mai rămâi într-o cameră goală

Fără să te gândești la ea.

Ciudată era doar prezența ei,

De unde se vede că lacrimile, plânsul

Sunt ca bătrânii pianiști.

Care aprind o lumânare în plină zi.

 

Poem de Vasile Petre Fati din excelenta antologie „O anumită căldură umană” apărută la Casa de Editură Max Blecher.


Bdin II

Continuă să visezi,
dragostea mea…
Continuă să visezi…
Cu palmele am să-ți feresc
                              pleoapele
                              de razele aspre
Continuă să visezi,
dragostea mea…
Continuă să visezi…
Vezi, uite cum râul
          și orașul
          zâmbesc
Continuă să visezi,
dragostea mea…
Continuă să visezi…
Numai în vise suntem puri
                                            și buni
                                            și adevărați
Continuă să visezi,
Continuă să visezi…
dragostea mea…
Numai în visele tale
                                pentru scurtă vreme
                                voi învia

Poem de  Ivan Hristov din volumul „Bdin, urmat de Poeme Americane” (Casa de Editură Max Blecher-2016)
Traducere de Claudiu Komartin și Lora Nenkovska

Îmbătați-vă

       Trebuie să fii mereu beat. În asta constă totul: asta e singura problemă. Pentru a nu simți oribila povară a Timpului, care vă strivește umerii și va țintuiește cu fața la pământ, trebuie să vă îmbătați fără încetare.
         Cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul. Dar îmbătați-vă.
         Și dacă uneori pe treptele unui palat, în iarba verde a unui șanț, în singurătatea posomorâtă a camerei voastre, o să va treziți după beția ce s-a risipit pe jumătate sau a dispărut, întrebați vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul, tot ce fuge, tot de geme, tot ce se rostogolește, tot ce cântă, tot ce vorbește ce oră e, iar vântul, valul, pasărea, steaua sau orologiul vă vor răspunde: „E ora să vă-mbătați! Pentru a nu mai fi sclavii martirizați ai Timpului, îmbătați-vă; îmbătați-vă fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e placul”.

Poem de Charles Baudelaire din volumul „Mici poeme în prozã“ – Casa de Editurã Max Blecher(2015)

Traducerea Octavian Soviany


Un poem de Teodora Coman

sufletul se îngroașă
odată cu gluma
odată cu vocea de seară
mi-o dreg cât pot de bine
anume să îți pot propune
altceva decât o cină romantică:
jos-ni-ci-a
ca la carte
să ne coborâm unul la nivelul celuilalt
să ne culcăm trupurile astea împiedicate
și obosite
pe șinele venelor
dintr-o acută prezumție
de vinovăție
să ne acoperim
cu bruma de respect
și cu istoria încărcată
a locului
libertatea prost înțeleasă
se ispășește cel mai adesea pe viață
să ne lăsăm nemulțumirile
în căsuțele vocale
azi nu mai e loc
în groapa comună a auzului
azi e ziua porților
închise

Din volumul „Cârtița de mansardă” (2012)


song for myself

La vârsta

când poezia

nu mai e

o chestiune de

glande

oboseala îți face

ordine-n casă.

Îți pune pe masă

ciorba de

burtă

 a

bărbaților singuri.

Și începe

să-ți maseze

ușurel

tălpile.

Iar la noapte

(ca o femeie puternică

și o comunistă cinstită)

o să-ți lege de gât

un fular alb

o cravată de pioner.

Dar nu asta e

liniștea.

Dai de pământ cu

veioza.

La capătul nopții

nu-i decât capătul nopții.

Capătul

oribil al

nopții.

Poem de Octavian Soviany  din excelentul volum „Pulberea, praful și revoluția„(2012)


Cântec vis 123

Îmi smălțuie podeaua soarele dinspre est, casa mea
                                                                                     dă spre nord,
n-am nimic de zis decât că-mi smălțuie podeaua
și m-ar smălțui și pe mine
dac-aș sta întins pe podeaua aia, așa cum de altfel
am stat, încercând din greu să încalec un gând
nu lipsit de grijă

 

în  timpuri uitate, cu excepția lui New York Times
care nu poate uita. Există întotdeauna morga.
Există oameni în morgă.
Oamenii ăștia au acces. Fără somn, în poziție,
visează întruna trecutul
Colosală în zori vine a doua lumină

 

toți murim, pe podea, la morgă
și trebuie să murim pentru totdeauna, c’ est la mort
o strălucire amețitoare
suprema gloire
post-mach, probabil în chiloți
așa cum ne-am întâlnit amândoi odată.

Poem de John Berryman din volumul „Cântece vis” apărut la Casa de Editură Max Blecher și Editura Armanis în anul 2013.

Traducerea Radu Vancu


Monster Blues

femeile care mi-au împletit
din cântecele sinistre botoșei pentru iarnă 
au dispărut într-o ceață
într-un loc interzis, cu pleoape și solzi
într-un cearcăn

nu-mi pasă

mi-aș vinde și sufletul dar mai aud muzica

ce bine e
când nu-ți găsești cuvintele
când știi că foarfeca nu mai pătrunde în toate colțurile

și băiețelul din lună, cu visul lui suspendat
atât de departe de casă
îmi ridic fața spre steaua de cobalt și râd

ca un monstru ca un ucigaș incapabil de empatie

ca breivik


Poem de Claudiu Komartin din volumul „cobalt” (2013)