Category Archives: istorie

Poezie persană – Parvin(1906-1941)

Parvin Etesami este cea mai de seamă poetă persană a timpurilor moderne. Spirit sensibil, a scris poezii de factură modernă cu o tematică socială și morală. În gazeluri și masnaviuri a pus în versuri vocabularul simplu al omului de rând. Este și astăzi o poetă foarte apreciată în Iran.

Născută la Tabriz, a trăit și studiat la Teheran(American Girls College și Iran Bethel), devenind o bună cunoscătoare a limbii arabe și a literaturii persane. În scurta sa viață(35 de ani) publicat un singur Diwan(carte de poezie). În 1941, la scurt timp după moartea sa, unul dintre frații săi a dat spre publicare o nouă ediție a cărții sale(209 poeme).

Ața și acul
În mâna unei gospodine
un ac spunea acestea aței:
„O, haimana fără picioare
și fără cap, pe unde umbli?
Eu merg și cos rupturi, într-una,
și unde-ajung, de ce, din urmă,
te ții ca scaiul după mine?”
Surâse ața: „Pretutindeni
eu te urmez, căci fără mine
cum ai putea să coși tu, singur?
Orice ruptură cât de mică
cu mine doar se întregește —
de ce ascunzi ce vede-o lume?
Pe urma pașilor tăi, pururi
eu mă târăsc, de ce vrei oare,
să mă înlături de pe cale?
De ochiul tău dacă-ntr-o seară
mă voi ascunde, ce faci ziua?
Căci unde-i ac, dar nu e ață,
nu coși cu lauda-ngroșată.
Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,
și nu mă mai zărești pe mine —
dar ce te faci, când te privește,
cu mii de ochi, întreaga lume?
Sunt slabă și neputincioasă,
dar fără mine, ac puternic,
nu poți să faci o-mpunsătură!”

Traducerea George Dan


Poezie persană – Iradgi(1874-1926)

 Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale  mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.

Epitaful lui Iradgi
Voi, frumoase ale lumii noastre,
sau frumoase din adâncul vremii,
care veți veni în lumea noastră —
cel ce doarme în pământu-acesta
e Iradgi, Iradgi cu limba dulce.
Dragostea mi-a fost lumina vieții,
și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.
Eu, comoara vieții-am risipit-o
cu femei, și vinuri, și petreceri.
De oricine-i blândă și nurlie,
și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!
Sunt acela care-o viață-ntreagă
lângă voi am petrecut nopți albe.
Dezbrăcat de haina pământeană,
totuși, eu rămân sub pașii voștri:
deși sub pământ îmi este casa,
totuși, ochiul meu vă urmărește.
Stați pe-acest mormânt o clipă, două
și pășiți prin pulberile mele!
Când și când să v-amintiți de mine
și să-mi faceți inima să râdă,
inima din inima țărânii!…

Traducerea George Dan


Poezie persană – Amiri (1860-1917)

Sadeq Khan din Farahan, supranumit „Adibel-mamalek”(Cărturarul împăraților) și semnând Amiri a aparținut unei familii de literați. Cu o cultură vastă, cunoștea mai multe limbi străine din Orient și Occident. A participat la mișcarea revoluționară fiind la conducerea  mai multor ziare (Adab, Madgiles, Araghe-Adgiam și Afttab). A cultivat toate formele tradiționale de poezie, având ca gen preferat kasâda, în care și-a exprimat ideile novatoare, criticând vechea societate persană și adversarii politici. Opera sa, profund originală, poartă pecetea culturii europene.

Războiul

La-nceput războiul pare o mireasă

care-ncântă și răpește inimi;

are-o față aprinsă cum e Noo-Ruz-ul,

are părul negru: noaptea cea mai lungă.

Cine-i vede fața, mult se minunează

și-și îmbată ochii mijlocul privindu-i.

Apoi, când războiul și-a încins cuptorul

și văpăi de ură au cuprins văzduhul,

vezi ce e războiul: lup cu surlă hâdă,

porc mistreț cu colții sparți de grea izbire,

babă-cloanță știrbă cu păr alb ca iarna:

nu mai poate mintea la bărbați s-o fure,

c-un sărut nu poate un popor să-nșele

sufletul să-i fure sfâșiindu-l, pradă.

Jaf aduce-n pieptul plin de vitejie,

sângele prădându-i omului războinic.

Cine doar o dată mijlocul îi vede,

simte cum îi crește-n spate o cocoașă,

și, privindu-i fața, spatele-și întoarce.

Traducerea George Dan


Poezie persană – Hatef

Mare poet din secolul al XVIII-lea, care a reînviat poezia în stilul maeștrilor clasici persani. S-a născut în Esfahan. A scris versuri și lucrări în proză, în limba persană și arabă. A practicat medicina. Culegerea sa de kaside, gazeluri și tardgibanduri se remarcă prin exprimarea ideilor abstracte ale sufismului într-un limbaj elocvent și folosind un vocabular bine ales. A murit în anul 1783.


Înalta demnitate


Cu genele să seceri spini, cu mâna
să spargi granit, să-l mesteci în măsele;
să scurmi cu unghiile drum prin munte;
să gâdili coada unei scorpioane
și să săruți, pe colții-ntorși, un șarpe;
să lupți cu ghiarele unui balaur
și să te-afunzi în gură de balenă;
să mulgi fierbinte lapte de la țâța
leoaicei, când turbată-i de mânie;
să bei otravă de  sub dinții cobrei;
o zi să cari în cârcă ditai diavol
și-o noapte să te culci strângând în brațe
o babă-hârcă, numai piei și oase;
setos, desculț și pârjolit de arșiți,
șchiop, fără bâtă, să bați drum de poștii
călcând prin bolovani și prin hârtoape;
să smulgi, când e flămând, o caldă pradă
din gura leului, ori de sub ghiară
panterei crunte să-i smucești vânatul;
să desenezi miniaturi frumoase
c-un fir de păr pe-o apă curgătoare;
c-un ghimpe verde să scobești o hrubă
prin cremene, ori să arunci arcanul
pe după gâtul vremii ce se duse,
ori să le pui căpăstru, și-n zăbală
să strângi răsufletele de pe urmă —
acestea toate mi se par de-o sută
de ori mai lesne de făcut, anume
de cât să stau la masă cu nemernici
și să beau cea mai bună băutură
din cea mai rubinie-rubinie,
înveșmântat numai în purpuri-purpuri.
Și Roata cerului de-o vrea să scoată
din mine numai pulberi, spune-i: „Scoate!”
Departe, oh, cât mai departe fie
de poala numelui meu orice scamă
și orice fir din pulberea rușinii!

Traducerea George Dan


Poezie persană – Saeb (1607-1670)

S-a născut la Esfahan, într-o familie de negustori din Tabriz. După studii, debutează ca poet, fiind solicitat la curtea Safavizilor de către șahul Abbas I. În 1658 a plecat în India, la curtea marelui Moghol șah Dgiahan. Spre sfârșitul vieții s-a întors în țara sa și a fost primit la curtea șahului  Abass al II-lea, care l-a numit „principele poeților”. Maestru de gazeluri, a fost prea puțin apreciat în Iran, în schimb s-a bucurat de o mare reputație în India și Turcia. Rămâne cel mai strălucit poet al literaturii persane postclasice.


Lumânarea viitorimii


Dacă de la bunurile lumii
ce te leagă, inima-ți vei smulge —
ți-ai și aruncat dăsagii-atuncea
către însăși ținta vieții tale.
Dacă, darnic, părăsești ospățul
pământean, pornindu-te spre moarte,
cată să rămâi în amintire
lumânare-arzând viitorimii.
De pe-acum cu lumea te împacă,
nu-i nevoie-n ziua judecății
să te rușinezi de rele fapte.
Cerurile îți vor sta sub ceafă,
dacă din a dragostei lumină
inima îți va rămâne verde.
Fiecare fir plăpând de iarbă
laude îți va aduce-n foșnet,
de-ai să fii izvor de rodnicie.
Dacă precum stele, avea-vei
noapte albă, ai să fii la față
luminos ca stelele frumoase.

Traducerea George Dan


Poezie persană – Vahși (1531 – 1583)

S-a născut în prima jumătate a secolului al XVI-lea în satul Bafgh, lângă Kerman. A trăit mai mult în Yazd. S-a inspirat din masnaviurile lui Nezami, a scris și el două pe care le-a intitulat Nazer și Manșur, respectiv Șirin și Farhad. A mai scris gazeluri și a născocit o formă fixă de poezie numită tarkib band.

 

Vulcanul
Mi-i teamă-n miezul nopții,
din piept, să scot suspine,
să nu scap vreo scânteie
din inimă — pe buze
ca să s-aprindă focul
pe undeva, prin preajmă!
Nu bate-n toba vrajbei
cu mine și, ai grijă,
de-oștenii mei războinici
mai bine te ferește!
De spun o rugăminte,
ostașii mei îndată,
năvală dau asupra
întregii lumi! Ia seama,
acest văzduh de-atâtea
suspine un vulcan e —
nu trece prea aproape
de mine! Prin dogoare,
când păsări trec, aripa
aprinsă și-o blesteamă!
Trezită-i băutura,
și fluierul nu scoate
un sunet. Este vremea
paharnicul să toarne
o nouă băutură
iar lăutarul nostru
un cântec nou să-nceapă!
De astăzi înainte
nu pot să-mi duc viàța
în temnița mâhnirii,
decât legat în fiare,
cu lacăte la ușă…
O, tu, Vahși, de-atâta
durere îndurată
îți picură din limbă
ucigătoare-otravă!
Pe-acest hanger au cine-i
viteazul să se-azvârle?

Traducerea George Dan


Poezie persană – Djami (1414-1492)

Ultimul mare poet al epocii clasice; s-a născut la Djam, în Khorassan. A studiat la Harat și Samarkand științele teologice și literare. S-a afiliat la o confrerie sufistă căreia i-a devenit conducător. Opera sa este una destul de amplă, lăsând pe lângă opera în proză, trei divanuri(Cele șapte tronuri, Leila și Magnum, Yusuf și Zuleika), cinci masnaviuri și un Baharestan(culegere de anecdote în proză amestecată cu versuri). A mai scris și biografii de poeți și ale sfinților sufismului. A murit în 1492 la Herat(Afganistan).

Măreția limbii și bogăția stilului fac din Maulana Djami unul dintre maeștrii literaturii persane.

 

Lumina feței tale…
Lumina feței tale, lumânare*,
răsfrântă în oglinda de azururi,
s-a preschimbat în rotunjimea albă
a soarelui zvârlindu-ți umbra-n pulberi.
Din razele luminii orbitoare
a fulgerat din cer doar o scânteie
din care-o flacără câzând pe arie,
a pârjolit și paiele, și pleava.
Mergeai mlădie într-un cor de îngeri
psalmodiind: „Ferice de iubitul
neprihănit găsindu-și o iubită
asemeni lui neprihănită, pururi!”
Când dimineața a văzut extazul
din ochii celor beți ce-n zori de ziuă
băut-au vinul frumuseții tale —
de ciudă, -atunci și-a sfâșiat pieptarul
de-atlaz strălucitor ca peruzeaua!
Văpaia ochilor tăi plini de taine
zvârli rugina roșie-a rușinii-n
oglinda minții, și-astăzi papagalul
cel gânditor nemaizărindu-și chipul
răsfrânt în apele oglinzii — tace.
Djami nu merită să se gândească
la dragostea aceasta, dar mândria
l-a azvârlit în valul ăsta aprig!

* Simbolul iubitei.

Traducerea George Dan


Despre libertate

Pentru mine asta e prima zi tristă din anul acesta, a plecat dintre noi Cristian Pațurcă, autorul Imnului golanilor. Ieri seară, am văzut un documentar emoționant despre poetul timișorean Ion Monoran. Pe cei doi îi unea dragostea de libertate,  amândoi erau convinși că românii nu au avut parte de ea după evenimentele din decembrie 1989, ci doar de o facătură dată cu lingurița de Iliescu & clica de activiști și securiști. Când văd România de azi, realizez că au avut mare dreptate. Atunci a existat o șansă să se vindece  rana, acum cangrena e generalizată.

*    *   *
Când nu-ți mai rămâne altceva de făcut
aduni toate cuvintele care-ți vin pe limbă
și începi să vorbești despre libertate.
Atâta timp cât poemele despre libertate
rămân întotdeauna neterminate
nu-ți mai rămâne altceva de făcut
decât să continui ce ai început
atât cât te țin puterile
fiind încredințat că după tine
se vor găsi și alți continuatori
care probabil că vor reuși să spună lucrurilor pe nume
mult mai răspicat decât ai făcut-o tu.
Poem de Ion Monoran

Poezie persană – Hafez (1325-1389)

Hage Samsuddin Mohammed Hafez sau Hafiz este cel mai mare poet al Iranului și unul dintre marii lirici ai omenirii. S-a născut în Șiraz, prin anul 1325 și a murit în 1389. Mausoleul său, aproape de cel al lui Saadi, este un loc de pelerinaj. Din fragedă copilărie, a dovedit o uimitoare memorie, devenind un hafez, adică un discipol care știa pe de rost Coranul. A început să scrie de tânăr, și numele său a căpătat repede faimă în tot Orientul islamic.

Inspirându-se din hedonismul catrenelor lui Omar Khayyam, din lirismul lui Saadi și sufismul  lui Moulavi, a îmbinat gazelul de dragoste cu cel filozofic, realizând astfel, într-un stil nou și unitar, cele peste 500 de gazeluri scrise în cea mai curată limbă persană, nedepășită până astăzi de niciun poet. Supranumit „Limba tainei”, acest geniu al Iranului cântă în romanțele sale dragostea și vinul(simboluri ale extazului sufist). Metaforele sale sunt simboluri: roza este iubita  și filomelul este iubitul care căntă, chinuit de ghimpii dragostei;  magul din tavernă este inițiatul care le întinde neofiților cupa inițierii;  chiparosul prefigurează moartea, busuiocul — nemurirea; părul sugerează mitul alexandrin al unicității din care se naște multiplicitatea  etc.

Lirica genialului poet din Șiraz a avut un larg răsunet în Europa.  „Divanul Hafez” la influențat la bătrânețe pe olimpianul Goethe în al său „ Divan-occidental-oriental”.

 

Mâhnirea singurătății


O, șah al frumuseții peste fire,

e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!

Grea, inima pe buze mi-a ajuns —

te-arată de pe unde te-ai ascuns!

Aceste flori nu vor păstra-n livadă

apururi frăgezimea de zăpadă.

Cât stai în tron, puternic să ajuți

supușii tăi sărmani și abătuți.

Dorința și mâhnirea depărtării

mi-au ars în vad pâraiele răbdării.

O, Doamne, taina asta s-o spun cui,

că nu-ți dezvălui fața nimănui

și ești oricând de față și oriunde?…

Paharnic al grădinii ce te-ascunde,

aceste ierburi verzi și roșii flori,

când nu-ți văd chipul, ele n-au culori.

Fă merișorul* pe alei să vină,

podoabe să-nflorească în grădină!

Durerea din pricina ta mi-i leac

în bietul meu culcuș pe care zac,

și-aducerile-aminte mi-s surate

șoptind în colțu-mi de singurătate.

În largul cerc al zodiilor sunt

al resemnării mele negru punct.

Mă sfâșie la sânge orice astru —

dă-mi vin în cupa mea de smalț albastru!

 

* Trupul; merișorul înlocuiește aici chiparosul

 

Traducerea George Dan

 

 


21 de ani

 

Astăzi se împlinesc 21 de ani de când cei mai curajoși români s-au jertfit pentru libertate.

*Pe 21 Decembrie 1989, câteva mii de bucureşteni au rezistat în faţa gloanţelor şi tancurilor pentru că au crezut în democraţie. Bătuţi, torturaţi sau omorâţi, ei au învins frica de dictatură şi indiferenţa celor din jur. Îi respectăm şi îi onorăm pe aceşti oameni.

Prea multă lume a uitat deja. Prea repede, prea uşor, martirii Revoluţiei din 1989 au ieşit din vieţile noastre. Tocmai de aceea, în fiecare decembrie, e timpul să ne gândim, măcar o clipă, în linişte, la cei ce nu mai sunt.

Revoluția din București a început pe 21 Decembrie 1989. In jurul orei 12, mitingul organizat de pcr pentru a justifica crimele de la Timișoara a fost întrerupt de huiduieli. Din cei 50.000 de oameni aduşi cu forţa, 10.000 au decis că este mai important să protesteze contra dictaturii decât să meargă acasă în linişte.

La ora 17, primii oameni au fost călcaţi în zona Pieţei Universităţii de un camion militar intrat frontal în mulţime. Apoi, Armata şi Securitatea loiale regimului au folosit bâte cu scuturi, gaze lacrimogene şi gloanţe pentru a împrăştia protestatarii ce rezistau în spatele baricadelor improvizate pe Bulevardul Magheru.

În ciuda masacrului ce se prefigura, câteva mii de oameni au decis să rămână. Au fost bătuţi, torturaţi sau omorâţi. Baricada lor a fost distrusă târziu în noapte, doar după ce s-a intrat în ea cu tancurile.

Cei mai mulţi din aceşti oameni încă trăiesc, traumatizaţi de lupta de atunci şi de indiferenţa de acum. Au suferit atunci, suferă şi acum.

Noi ne plecăm capul şi îi onorăm pe 21 decembrie 2010, ora 17, într-un marş de comemorare ce va urma traseul Piaţa Universităţii – Sala Dalles – Piaţa Revoluţiei.

Evenimentul se va încheia cu o proiecţie de film desfăşurată în Piaţa Universităţii, la ora 18.15.

** 21 Decembrie 2010, ora 18.00, Palatul Suțu: Lansarea cărții “Întâlnirea cu cel ce m-a împușcat”, de Florian Cristache, rănit pe 21 Decembrie 1989 în Piata Universității, lansarea site-ului ZiaristiOnline.ro, vizionarea filmului lui Corneliu “De Crăciun ne-am luat rația de Libertate”. Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu – Piaţa Universităţii).