Reproduc în întregime cronica lui Doris Mironescu din Suplimentul de cultură. Mi-a produs o mare bucurie.
„O carte discretă, dar absolut remarcabilă este Cântec de leagăn pentru papușa cu pleoape căzute de George Floarea, apărută anul trecut la Max Blecher. E un debut, dar unul îndelung amânat, din partea unui poet care a înțeles că ceea ce are el de spus nu suportă o expresie pripită.
„Maturitatea“ sa nu e o valoare în sine, mai ales că, știm bine, impertinența debutanților a însemnat, în câteva celebre cazuri, marca de nedezlipit a talentului lor. E vorba de altceva aici. Poezia lui George Floarea intră într-o categorie îngustă și foarte pretențioasă, caracterizată de noțiuni subtile si insesizabile, de ambiguități reale și nu mimate, de gândire „slabă“, care se îndoieste de tot, fără excepții. E o întreaga școală a „bacovienilor“, foarte bine reprezentată azi de o categorie întreagă de practicanți ai scrisului stângaci, ai bâjbâielii metafizice pe întuneric, ai suferinței apăsătoare, care handicapează gândirea. În această școală nu se intră din întâmplare; trebuie multă știință pentru a ajunge să scrii ca un barbar. Am o puternică simpatie pentru astfel de poeți, pentru că performanța lor nu ține doar de îndemânare artistică, ci și de o anumita consecvența etică (sau cel putin așa îmi place să cred).
George Floarea se alătură acestui contingent poetic cu versurile lui venite dintr-o lume șubredă, nici cu totul distrusă, nici perfect închegată. Povestea lui e de același calibru: nu este nimic cu adevărat dramatic, nimic sfâșietor la modul memorabil, dar însuși faptul că viața lui își vede cusăturile și le simte destrămându-se încet produce o dramă. Amintirile sale din copilărie sunt simple, banale, oarecare; le lipsește chiar și gestul totalizant al „epifaniilor“ din povestirile joyciene. Stilul său e simplitatea, din când în când tulburată de blocaje inevitabile. „De pe acoperișuri se scurgea smoala“, sună finalul unui poem. Textele cuprind istorii mărunte, care zgândaresc ceva în coșul pieptului, nonevenimente care aveau un sens odată: „ne întâlneam la baza scărilor/ unul dintre noi avea chibritul/ celălalt lumânarea aprinsă/ uneori număram etajele/ alteori treptele/ nu ne puteam hotărî/ între opt și nouă suflăm în ea/ ca la o aniversare“. Amintirea are un ecou neliniștitor in conștiința, care face ca jocul anodin de copii să pară că acoperă un ritual cabalistic, al cărui sens a fost uitat. Întâmplările sunt evocate insistent si filmate îndelung, până acolo unde devin stranii și provoacă o stare de întrebare. Și aici se vede intuiția poetului care a găsit ceva adevărat, o problemă cu miză reală despre care să vorbească. În fond, nu despre amintiri este vorba, nu despre produsele unei memorii solicitate egotistic și penibil, ci despre știința dezolantă a unui poet fără iluzii de a pune în abis semnificația oricărui gest și utilitatea oricărei amintiri.
Amuțirea elocventă
Un mod de a opri scena rememorată înainte ca ea să se transforme într-un clișeu sentimental oarecare este autocenzura, amputarea frazei, limba mușcată ca să nu devină guralivă. Constantin Acosmei si T.S. Khasis s-au făcut apreciați, în anii din urmă, pentru tehnica lor inteligentă de a suci gâtul elocvenței inutile. Floarea li se alătură declarând și el, succint: „într-o noapte ploioasă/ aș vrea să am puterea de a stinge“. Sau, altadătă, obscurizând anume referință: „prin labirintul dintre blocuri/ trec nepăsător cu siguranța/ celui care deține harta“. Dar, trebuie spus, asta nu este cea mai proprie atitudine din poezia autorului de față. Amintirile lui Floarea nu sunt dramatice, n-au nimic ravășitor, genul lor fiind întotdeauna minorul. Or, amuțirea elocventă nu funcționează cu adevărat decât în preajma cataclismelor, care se lasă presimțite copleșitor chiar și atunci când nu sunt numite. În poezia lui Floarea, echivalența cataclismelor este emoția destul de comună a trecerii prin timp a unei ființe iubite, care se apropie de moarte (istoria creșterii si descreșterii), sau decrepitudinea unei bunici (niciun răspuns). Nici poemele unei sinucideri anunțate (sport de seară) ori „parabolele“ prizonieratului metafizic in real (iar si iar) nu mi se par izbutite, pentru că sacrifică perplexitatea ivită în momentele banale pentru înțelepciuni destul de comune, făcute anonime de o vastă literatură a traumei metafizice.
Poetul este cel mai convingător atunci când recurge la tema inconsistenței prezentului, a cotidianului decorativ, inutil pavoazat. Gesturile mici sunt dilatate și devin ambigue, într-o realitate care pare să-și iasă din sine. Și aici, ca de obicei la George Floarea, limbajul folosit e cel al simplității, rezistând tentațiilor de gesticulație verbală. Poezia trebuie să fie simplă ca să poată să arate clar ca disfuncția pe care o numește nu e o problema de percepție. Astfel, corectitudinea comportamentală e, de fapt, dubioasă, semnul unei instabilități de substanța a tuturor, a lumii întregi: „în metrou toți sunt îmbracați în hainele lor bune/ ne ținem unii altora pumnii“. Meseriile cele mai comune apar ca niște deghizamente demonice: „în lumina cuptoarelor ce topesc/ și călesc metalul/ ai să vezi o mogâldeață/ la baza elevatorului […]/dupa ce termina/ piticul se ridica/ i se disting numai ochii și bucuria/ apăsării pe buton“. Din afirmație exuberantă de sine, dragostea devine, ca la Acosmei, o lamentabilă punere în scenă, de care își dau seama primii indrăgostiți: „când/ mă/ primește/ în/ liniștea/ ei/ nu/ cu/ ghirlande/ ci/ cu/ un/ trup/ pe/ care/ zâmbetul/ se/ plimbă/ ca/ o/ gânganie/ rătăcită“. Altă dată, o scena domestică pare și ea reflexul dincoace de oglinda al unei presimțiri neliniștitoare: „copiii au amuțit mângâind-o pe bot/ pe creștet pe spinare/ niciunul n-a indrăznit s-o tragă de coada/ numai eu priveam către ei îngrijorat/ aproape orbit“. Iar grotescul are o latura inocenta, la fel de îngrijorătoare ca o manifestare a negativitații absolute: dar dacă violența nu are nici o conotație morală, dar dacă nu există bine și rău? Rar de tot iadul se arată ca iad, de obicei acolo unde viziunea poate fi atribuită altcuiva, de pildă unui autor celebru: „suntem în povestea lui bradbury// pe planeta unde plouă fără încetare/ un loc pe placul tău/ în vis îmi apare un soare lichid/ crește între noi floarea/ cu miros de cadavru“.
Există ieșire dintr-o astfel de indecizie? Unul dintre cele mai bune poeme din carte se numește metamorfoză & transfigurare, dar nu conține decât aceleași nostalgii absurde si refuzuri pe jumătate mute. În altă parte, Dumnezeu e pus la probă și dovedit necorespunzător: „aș crede până la capăt/ în zeul care-mi poate învia heringii/ din conserva pe care acum o deschid“. Amintirile precise si neliniștitoare din copilărie ascund poate o șansă ratată de transport metafizic, asa cum papușa cu pleoape căzute, budist, peste ochi este în același timp o bucata de plastic inerta și un mic martor din lumea „știutorilor“. Dar amintirile nu salvează, ele nu pot fi decât evocate in versuri stranii. Poezia oferă posibilitatea de a formula nostalgii revendicative („îmi doresc o gogoașă cu o floare de salcâm înăuntru“) sau de a descrie metaforic absoluțiunea visată („cerneala tampografică miroase a lalele pentru câteva secunde“). Dar poezia nu transfigurează, ba chiar devine o închisoare din care e bine să evadezi, dacă ai cum: „te trezești câteodata/în mijlocul unui poem/ pe care nu-l poți transcrie“.
George Floarea aduce în grupul bacovienilor din ultimele decenii un ton aparte, care e cel al ambiguității ascunse în lucrurile simple. Pornind de la subiecte rezervate îndeobște poeziei minore (copilăria, familia, cotidianul), Floarea atinge chestiunile care îi preocupă pe congenerii săi mult mai gravi. Este dovada valabilității și viabilității nebănuite a acestei direcții, dat fiind ca e vorba de o poezie „săracă“, ce se hrănește din deziluzie, îndoiala și abjurare.”
George Floarea, Cântec de leagăn pentru păpușa cu pleoape căzute, Casa de Editură Max Blecher, 2013
Q-zone 