Moartea pe ape

Phlebas fenicianul, mort de două săptămâni
A uitat de țipătul pescărușilor, de hula mării adânci
Și de câștig și de pierderi.
                             Curentul în adâncul mării
I-a dezgolit oasele în șoapte.  Sălta, cădea pe brânci
A trecut prin vremurile bătrâneții și tinereții
Coborând în bulboană.
                                      Păgân sau evreu
Tu, care rotești roata cârmei, cu fața întoarsă în vânt,
Gândește-te la Phlebas, odinioară frumos și înalt ca tine.

Poem de T. S. Eliot
Traducerea Mircea Ivănescu

Publicitate

Institutul Blecher(72) – invitație

Casa morții

Între noi n-au mai rămas

decât acești copii de hârtie

pe care dimineața îi traversăm strada.

Refuzul de-a continua astfel specia.

Refuzul meu de a fi o altă casă a morții

pe astfel de vremuri.

 

Poem de Mariana Marin

Noaptea poeziei

Yesterday

să nu-mi mai amintesc

 

pentru că așteptasem cu anii

să văd florile cactusului de pe balcon

i-am pus îngrășământ

și l-am așezat în poziția cea mai expusă la soare

într-o seară de iulie s-a întâmplat

după asfințit o floare în formă de pâlnie s-a deschis

am admirat-o minute în șir și i-am făcut poze

 

înainte să adorm m-am dus s-o mai văd o dată

deasupra ei era un liliac ce îi lua polenul

l-am zărit doar pentru o fracțiune de secundă

nimeni nu m-a crezut

încă am în minte seara când s-a întâmplat

vara când o iluzie cu aripi plăpânde

s-a făcut pentru totdeauna

nevăzută

 Q

Nud de primăvară

Doarme în liniștea câmpului goală,
Întinsă, ușor aplecată pe umărul drept —
Ghioceii se-nalță lipindu-și urechea de sâni
Ca să-i asculte cântecul inimii.

Floare de umbră, floare de lumină,
Noaptea așează pe coapse, pe pântecul plin —
Prin pletele negre vântul alunecă singur
Ca prin ierburi cu arome amare.

Și câmpul clocotește de sevele tinere,
De sevele tinere, de sevele tinere cântă pâraiele,
Și plantele cresc în jurul ei noaptea
Înfiorate de atingerea pulpelor goale.

Iar de căldura trupului, florile
Și-au deschis ochii umezi — deși e departe
Clipa când soarele răsărind va zvânta
Lacrimile mari ce le sclipesc printre gene.

Poem de  A. E. Baconsky