Seara se-aude țipătul liliecilor. Doi cai negri saltă pe pajiște. Foșnește-arțarul roșu. Călătorului îi apare-n drum micul birt. Divin gust au vinul nou și nucile. Divin - beat clătinându-te-n asfințit crâng. Prin negru rămuriș răsună clopote-ndurerate. Picură rouă pe chip. Poem de Georg Trakl Traducerea George State
Category Archives: Poezie
Către seară, inima mea
Răul
Când, zile-ntregi, mitralii prin vastul cer albastru Își șuieră scuipatul și-un Rege-și bate joc De verzi batalioane, sau roșii, ce-n dezastru Cad lângă el grămadă de-ncins, de aprig foc; Când o demență cruntă ucide iar și iară, Făcând din mii de oameni un maldăr fumegând; - Bieți morți! în bucuria, în iarba ta, în vară, Natură ce-i făcuseși în felul tău preasfânt!... – - Un Dumnezeu există, ce râde la altare, Printre potire de-aur și-n al tămâiei fum Și-adorme-n osanele, blând legănat de-acum; Și-i treaz din nou, când mame, înfricoșate tare, Plângând sub vechi și negre bonete,-i dau un ban, Scos din batista-n care strâns l-au legat în van! Poem de Arthur Rimbaud Traducere Mihail Nemeș
Și mările ne poartă acum mai departe (XIV)
Ioana Maria au fost nopți când m-am gândit tot timpul la tine și alături de mine a stat pasărea rece a morții; sau alteori, pasărea necunoscută care aduce pe aripile ei, nebunia. În astfel de nopți Ioana Maria eu am stat față în față cu marile întâmplări ale lumii cu moartea, cu nebunia nopți în care m-am gândit la tine Ioana Maria și am fost singur și gol în lumina dureroasă a lunii care de pe cer îmi sugea sângele picătură cu picătură și mă lăsa zorilor palid, pierdut. În diminețile următoare tu mă vedeai cum veneam la suprafața zilei ca din străfunduri oceanice și uitându-te la mine, spuneai: ești palid. Da Ioana Maria, eram palid și de câte ori am să mă gândesc la tine am să fiu palid toată viața mea. Poem de Geo Bogza
Ultima oară
Acum trei ani, pentru ultima oară, ai uitat De tine ți-ai întins mâna, numai gingășie, Să-mi atingă părul, să-mi mângâie Obrazul, gâtul. Mi s-a tăiat răsuflarea: am sperat C-am mai putea reveni, am crezut că te-ai putea Întoarce. Te-ai întors, apoi încă o dată la vorbăria Ta cu tânărul de care te-ai arătat, Față de toți prietenii noștri, atât de încântată Toată după-amiaza. Și ți-ai amintit că lunga Dragoste nutrită pentru mine s-a schimbat. Ți-ai aruncat Brațele în jurul gâtului său, l-ai sărutat, iar apoi Mi-ai spus că ești gata de drum și am plecat. Poem de W. D, Snodgrass Traducerea Ioan A. Popa
Să ne mărturisim
Și citim undeva cum o fată tristă se întoarce într-un sfârșit de dup-amiază cu soare căzut acasă, și citește o carte foarte frumoasă în care alunecă, asemenea constelațiilor, înțelesuri fără să se mai suprapună vorbelor. Cartea aceea despre care se spune aici am citit-o și eu - și pot face acuma, cu amintirile despre ea un joc de cuvinte hieratice, ca și cu piesele unui joc oriental, pe care să le împing mereu către margine. Și eu pot face o tristețe de seară despre care apoi să povestesc, și eu pot face o nuvelă despre serile singuratice ale unei fete amețite de remușcările albe ale poemelor, și eu cred că știu să vorbesc despre spaimele ca niște păianjeni urcându-mi pe mâini, pe față, și eu... Poem de Mircea Ivănescu
Adesea cerul se dezvăluie noaptea
Mondal este parizian Din vechea rasă a bastarzilor E singur slab sărac Se vede cât de colo c-abia își duce viața N-are nimic cu nimeni nici cu dușmanii lui Îl lasă rufăria Pereții casei se jupoaie Inima-i slăbește Ochii lui și-au pierdut strălucirea E prea târziu să mai aibă păreri Nici somnul și nici vara nu-i mai sunt de folos Nu-i stă gândul la moarte Pe câmpul răvășit Nici bun nici rău Rădăcinile gemetelor Au putrezit Și iarba-i culcată Strivită îngrămădită Ca niște cărți Funebrii toporași sună a os Și a înțepeneală ca buzele livide Broaștele șanțurilor astupate Mâinile care se deschid sunt prinse De tremurul ușor al mâlului Sub vântul ca mahonul Nervii Sub vinele umflate ale ploii enorme Pământul nămolos Sub sorele surd Inima Mărețe hamurile grele Ale vremii rele de fiecare zi Sigură de drumul ei printre oameni Atâta jale Atâta sfidare Și totuși pe pământ sunt râsete Aplaudând făgăduieli de sânge tânar Fără de amintiri Făgăduieli de soare proaspăt La picioarele ultimilor metereze Ce vin se-alipească zilei Cu totul de neînțeles Devreme ce Mondal fecior a tot ce vrei și a mai nimic E singur nu are nimic nu vrea nimic Nici măcar să-și înfrunte dușmanii. Poem de Paul Éluard Traducerea Virgil Teodorescu
patru poezii
niciodată
n-am să pot ridica
de pe mine această lespede
eram copil
dam pietrele într-o parte
ca să văd ce ascund
găseam râme ori limacși
câteodată insecte care
iubesc umezeala și întunericul
ora purpurie
aștepta la semafor
când a văzut păsărea strivită
și pata purpurie peste
care a trecut un autobuz
penele ce nu se puteau desprinde de asfalt
deși o adiere dorea să le ducă departe
orbire
doar ploile vor mai schimba apa din bazin
în curtea părăsită de la marginea orașului
unde tufele de buruieni și vântul dau noi forme
acolo uitarea crește ca o plantă agățătoare
n-am să tai lanțul ruginit de la poartă
mână copilului ieșită prin gard
vrea de fiecare dată să prindă
mingea de tenis scămoșată
mesaj într-un acvariu
nu mai știu nimic despre viață
și aproape nimic despre iubire
e bine că nu urci aici
unde ai putea găsi aceste
rămășițe nepământești
semnele zbaterii în praf
ale peștelui betta
Profeție
Cum nu mai sunt tânăr în viaţa asta
şi-mi pare că nu mai sunt
atâtea plăceri după care să tânjesc
Ce fericire să fii liber
să scrii despre maşini şi războaie, adevărurile epocilor,
să arunci vechi şi inutile
cravate şi pantaloni care nu ţi se potrivesc.
9 ianuarie 1985
Poem de Allen Ginsberg
Traducerea Domnica Drumea