S-a pieptănat altfel – și-a ridicat părul
ca două aripi, strânse, deoparte, de alta, a capului
– dacă s-ar desface – cum îi tremură câteodată părul
când merge prin piața cu pomi răzleți, prin vânt –
dacă aripile acestea s-ar deschide, i s-ar înălța fața
si ar pluti, tot mai departe de noi
(ar mai rămâne o vreme, fără chip, printre noi,
asemenea trupului Elenei, fără adevăr
rătăcind printre greci ca umbră, si ea, adevărata,
în altă parte, în altă parte,
în vreun oraș bătut de soare, unde a fost si ea,
din Persia, cu soare uscat, cum e în fotografia ei acolo).
De asta și-a strâns părul așa, înalt,
asemenea unor aripi, sau unui turn –
se încuie acolo, în camera cea mai de sus,
– si rar, mai privește jos, înspre noi, minunându-se
de risipa noastră de gesturi, surâzând –
pentru că noi nici nu știm că ea e departe.
E adevărat, rar unul din noi
se așază lângă pietrele turnului ei,
pe care urcă timpul, fără oprire, ca un vânt rău,
și se gândește la ea,
dar pe urmă uită la ce s-a gândit, se scoală, și pleacă.
Asta de fapt vrea și ea, e un joc al ei –
ea îl atrage, și apoi îl împinge deoparte,
ea e rea, ca și iedera care e tot o parte din trupul ei,
legănându-se către noi, foșnind, atrăgându-ne,
împingându-ne la o parte, foșnind.
Poem de Mircea Ivănescu