Category Archives: jurnal

Până la Marea Celtică – Bristol

  Acum că vara a trecut, au rămas amintirile. Unele de neuitat pentru că am fost într-o călătorie prin sud-vestul Marii Britanii  de unde  m-am întors cu o grămadă de impresii și fotografii. Bucuria a fost mare, pentru că Marea Britanie figura pe o listă de cinci țări pe care aș fi vrut să le vizitez alături de Franța, Noua Zeelandă, Peru și Argentina. În același timp călătoria a însemnat și o reuniune de familie, astfel totul a fost cu mult mai simplu pentru că nu a fost nevoie să mă gândesc la cazare și transport. Locul în care m-am revăzut cu cei dragi a fost orașul Bristol, am stat patru zile acolo. Am prins niște zile ploioase, dealtfel nimic neobișnuit pentru Anglia. Au fost și o zi care a semănat mai mult cu una de vară de la noi, în care am reușit să fac o plimbare prin Kingswood și o alta prin cochetul Clifton. În Kingswood am fost chiar și la cumpărături în zona centrală a cartierului, m-am plimbat cu autobuzele etajate și am putut să constat în jurul meu gradul ridicat de civilizație și de bun simț al oamenilor.

În Clifton se află unul dintre simbolurile Bristolului, podul Clifton Suspension Bridge peste Avon Gorge construit în perioada 1836-1864 la indicațiile genialului inginer Isambard Kingdom Brunel (1806-1859). În preajma acestui pod se află și Clifton Observatory, un mic turn la baza căruia se află niște grote. Aici se află și o cameră obscură amenajată de artistul William West(1801-1861). La capătul uneia dintre grote de află un spectaculos punct de observare a Avon Gorge.

În Clifton poți găsi faimoasele pub-uri englezești, dar și sediile unor importante instituții de învățământ(Clifton College, Clifton High School și o bună parte dintre clădirile ce găzduiesc University of Bristol) și bisericești (Roman Catholic Clifton Cathedral și Christ Church).

În Bristol  mi-aș fi putut petrece întreagul sejur, nu am văzut decât o  mică parte din cele ce alcătuiesc farmecul său. Poate cu o altă ocazie să explorez mai în profunzime acest oraș încărcat de istorie. Eram însă hotărât să merg și în alte locuri, asta veți vedea în următoarele postări dedicate acestei frumoase călătorii pe tărâm britanic.

Q


O școală ce trebuie făcută

„Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți le dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întotdeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși.(Dar nici asta nu trebuie să le fie spus.)”

„Gândul Școlii, al celei unde să nu se predea nimic, mă obsedează. Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. De aceea nici nu trebuie lecții. Chiar și unui om care te întreabă, nu ai nevoie să-i dai „lecții”. O carte pe care o scoți din bibliotecă, un Preludiu de Bach pe care-l pui seara, în liniște, sau un exemplu de seninătate intelectuală sunt mult mai educative decât o lecție. Oamenii aceia tineri văd că vrei să încorporezi o idee și încep să încorporeze și ei una. (Poate „gândul unic” de care vorbea Pârvan.)

Cred că școala asta trebuie făcută.”

Două fragmente din „Jurnalul filozofic” de Constantin Noica.


Nora Iuga și Herta Müller

„Mă obsedează. O aud vorbind. Indiferent ce spune, o simți vibrând fizic în cuvinte. E întreagă în cuvânt, cu forță și patimă. Rar am întâlnit un scriitor care să semene atât de mult cu ceea ce scrie. Așa cum nu te decepționează în text, cred că nu te decepționează nici în viață. Povestește întâmplări, vezi situații, oameni ; îi contești sau îi accepți după emoția pe care ți-o transmite. E ceva în ea care contaminează. S-o numesc forță morală? E doar atât? Vorbește românește cu un accent tipic bănățean. Îmi trezește amintiri pe care le-am uitat. Pomenește de Rolf, îl aduce pentru o clipă între noi, spune că abia după moartea lui, recitindu-i cărțile, și-a dat seama cât de bine scria. Moartea lui Bossert pare o problemă încheiată ; sinuciderea era previzibilă, nervii îi erau întinși la maximum și obsesia urmăririi atinsese paroxismul. Numai ei i-a rămas suspiciunea neatinsă, la fel cum existase și în noi, atunci  în 1985. Toți am uitat, ea nu. „Câte aruncări de la etaj au rămas neelucidate?” Când îi traduc cărțile, simt acolo o mare suferință și compasiune umană, dar și un spirit justițiar care mă neliniștește. Ea nu-și uită niciodată rănile. Durerea ei e maximă. Oare știe să ierte? Are ochi în care nu te poți uita multă vreme. Ochi care te dezbracă până la os, ochi care te ustură și te fac să te suspectezi de toate greșelile. Aproape că-ți vine să le inventezi, să scormonești acolo, în încâlcelile gândului până dai de o vină de care nu erai conștient. Herta cauterizează.”

Un fragment din cartea „Berlinul meu e un monolog” de Nora Iuga apărută la Editura Cartea Românească(2010).

 


Două întâlniri cu Nora Iuga

Între bucuriile sfârșitului de an și aceste două întâlniri cu scriitoarea Nora Iuga, o prezență care sper să bucure pe cât mai mulți iubitori de literatură contemporană.  Jurnalul berlinez apărut la Cartea Românească cu titlul  „Berlinul meu e un monolog” și cele două cărți(Spitalul manechinelor și Dactilografa de noapte) reeditate în vara asta la Casa de pariuri literare sunt alături de autoare și invitații săi, reperele menite să vă atragă spre aceste două evenimente.

 

 


Jurnalul Oanei Pellea

Fără să mă laud, spun că încă din momentul în care am aflat că această carte se va lansa la Bookfest, i-am știut efectul binefăcător pe care îl va avea asupra mea. Am fost la lansarea ei, am primit chiar și un autograf de la autoare și m-am bucurat ca și cum aș fi dobândit ceva foarte prețios. O știam pe Oana Pellea în postura unei talentate actrițe de teatru și film. Știam că este fiica marelui Amza Pellea, un actor care m-a încântat în copilărie cu rolurile sale din filme. Am urmărit și două interviuri televizate foarte bune cu acestă minunată artistă și m-a impresionat bogăția ei sufletească.

Am făcut din lectura acestei cărți un eveniment personal și acum pot spune cu mâna pe inimă că am avut parte de un miracol. E cu adevărat un miracol să poți constata existența printre noi a unui om cu o aură atât de luminoasă. Acest jurnal este valoros pentru că prinde multe aspecte cruciale ale vieții dintr-o viziune matură și trecută prin filtrul unui artist însingurat dar care a păstrat o fereastră  deschisă către lume. O viziune sănătoasă într-o societate bolnavă, într-o lume potrivnică celor verticali. Oana Pellea ar putea constitui un model pentru mulți dintre cei din domeniul artistic și nu numai. Un model de a viețui în a ridica ceva temeinic având ca unic reper moralitatea.

Sunt foarte multe aspecte din cartea asta de care mă simt legat, o mare bucurie e să vezi că împarți cu un om de valoarea Oanei Pellea o viziune despre societatea în care trăiești și că avem chiar afinități elective. Am aflat și anumite aspecte ale teatrului românesc de astăzi, eu fiind un iubitor de teatru îngrijorat de decăderea acestuia din ultima vreme. Am aflat mai multe despre omul Amza Pellea de la cea mai de încredere sursă, nu-i lucru puțin. Nu voi da niciun citat din carte, ea merită citită în întregime, spun doar că sunt multe pasaje din ea ce trebuie păstrate în minte și-n suflet. Rânduri ce îi pot folosi oricărui om care este ghidat de credința în bine, adevăr și frumos.

E cartea unui om frumos și armonios care a înfruntat toate obstacolele vieții cu mijloace la vedere și cu o fantastică energie interioară, o luptătoare bravă și singuratică. La lansarea  cărții, i-am mărturisit că am văzut-o cu ceva timp în urmă în piesa „Buzunarul cu pâine” de Matei Vișniec și mi-a plăcut foarte mult, mi-a scris pe  a treia pagină a cărții: plecăciune. Ce aș mai putea adăuga, am avut în față pentru o clipă, o artistă înnobilată cu cele mai profunde virtuți, în față căreia voi face mereu cea mai din suflet plecăciune.

George Floarea


Din jurnalul lui Pavel Dan

„Sunt poet uneori. Un poet trist sau vesel, un cântăreț înăbușit al cerului, al fetelor frumoase și al miilor de suferinți. Sunt poet. Uneori simt cum sufletul meu vibrează ca o coardă sonoră la toate bătăile vântului, cum trec printr-însa mii de simțiri, mii de suferinți, de nuanțe vesele, de flori ale eternului omenesc.

Stau și mă opresc cu gândurile în loc, le împrăștiu ca pe un stol de păsărele și las inima să bată, sufletul să zboare departe, în raza senină a infinitului. Simt cum mă înconjoară simțiri noi, visurile își iau zborul unul după altul, simt că mă înalț, simt că plutesc deasupra lumii, simt că sunt poet. Sunt fericit!

O clipă un ceas, poate o zi! apoi încetul cu încetul valurile mă zguduie, mă lovesc de stâncile realității, mă trezesc și caut  să înot, altfel mă acoper valurile. De-aș putea să fiu mereu poet, de-aș putea să plutesc mereu în seninul cerului albastru — ce fericit aș fi. Cât aș scrie, cât aș cânta!

Fiecare frunză, fiecare floare și fiecare colț din sufletul omenesc trebuie cântat. Trebuie. E așa de mare câmpul acesta — sufletul omenesc — și atâtea mii de flori are, mii de culori și nuanțe strălucitoare, cu petale trandafirii și cântece și ciripituri dulci. Apele suferinții, ale veseliei curg, curg gâlgâind prin desele ascunzișuri. Și sunt și fluturi veseli, zglobii și păsărele și atâtea cântece de dragoste în sufletul omenesc. Să le cânți pe toate, să le cânți — ce fericire — a cânta, a cânta, a cânta — ce fericire!”

Tulcea, 12/V  1927

Foto :  quasiote


Gaudeamus – evenimente și lansări la Editura Humanitas(III)

Tot sâmbătă 28 noiembrie, am asistat la alte trei lansări de carte la standul editurii Humanitas. Voi începe cu cea pe care o consider cea mai importantă dintre ele. E vorba de lansarea jurnalului poetei Constanța Buzea, numit „Creștetul ghețarului”. Acest jurnal cuprinde doar trei ani (1969-1971), așa cum îi numea autoarea, trăiți cu intensitate.  Au fost alături de ea Lidia Bodea și Ioana Pârvulescu. Și în public l-am remarcat pe Andrei Păunescu (care îmi este profesor la facultate), venit cum era firesc să-și susțină mama. Autoarea ne-a spus că în acest jurnal apar referințe la anumiți scriitori din acea perioadă. Constanța Buzea a promis că dacă sănătatea îi va permite va scrie și o continuarea acestui jurnal  ce va cuprinde următorii  trei ani(probabil 1972-1974). Constanța Buzea este una dintre cele mai importante poetese pe care le-a dat țara asta, eu îi doresc toată sănătatea și liniștea sufletească necesară pentru a-și duce toate planurile la capăt.

Radu Paraschivescu este unul dintre autorii care lansează o carte nouă aproape la fiecare târg de carte important. De data asta, prolificul autor a lansat o carte al cărei titlu spune de la sine despre ce este vorba în ea. Cartea se numește „Dintre sute de clișee.Așchii dintr-o limbă tare” și a fost lansată în prezența Lidiei Bodea, Andreei Esca și a lui Gabriel Liiceanu.

Atât autorul cât și cei ce i-au fost alături au vorbit despre explozia clișeelor în mass-media  și astfel în viața noastră. Cum anumite forme ale limbajului de lemn supraviețuiesc și azi. Și așa cum zicea Gabriel Liiceanu pericolul îl reprezintă faptul că putem ajunge să gândim clișeistic, anulându-ne astfel aspectul cel mai important al personalității, adică expunerea unor opinii rezultate din propria noastră gândire.

O altă personalitate din mass-media care a participat la lansările  de la Editura Humanitas a fost reputatul jurnalist și scriitor, Cristian Tudor Popescu. El a participat la lansarea cărții „Drumul” de Cormac McCarthy, despre care a vorbit și chiar a citit câteva pasaje din ea. Alături de el la această  lansare au mai fost Irina Horea(cea care a tradus acest roman), Denisa Comănescu și Florin Iaru.

Închei astăzi prezentarea lansărilor la care am participat la standul editurii Humanitas cu speranță că măcar una dintre cărțile pe care le-am pomenit vă va interesa.

Text și foto: quasiote