Monthly Archives: Ianuarie 2012

Eu nu sunt eu

Sunt cel
care-mi este alături fără să-i simt prezența;
cel pe care, uneori, aș vrea să-l văd
și cel de care, alteori, nu-mi amintesc.
El chip tăcut, când vorbesc,
el care iartă, zâmbitor,  când urăsc,
el care trece pe unde eu nu sunt,
el va rămâne-n picioare când voi muri.

Poem de Juan Ramón Jiménez (traducerea Quasiote)

 


Etta James – Try A Little Tenderness


Forma mentis

Inima mea a trăit cândva în afara corpului meu
și sunt zile în care își aduce aminte.
Dar ochii mei au trăit odată cu mult mai în adâncul corpului meu
și au uitat totul.
Când nu mai văd nimic
încep să deslușesc o ființă
o scriere minusculă și împletită precum cosițele negreselor
și sunt eu însumi văzut pe dinăuntru.
E întuneric
în jur. Am lacrimi pe frunte.

 

Poem de Ion Mircea – din volumul „Piramida împădurită” (1989)


Geniu pustiu

    Muzica încetase de mult, și, cu totul în prada impresiunii ei, țineam încă ochii strâns închiși. Când mă deșteptai din reveria mea, fereastra susă a palatului erà închisă, în salon întuneric, și sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunei.  Aerul erà blând și văratec — iar razele lunei, pătrunzând în camera lui Toma, isbiau fața sa cu care erà el culcat în sus. Ea era mai palidă cât altă dată, și mi se păreà că două raze ale lunei auriau două mici lacrimi pătrunse din ochii lui închiși.

  — Plângi? zisei încet și mișcat și eu: căci sufletul meu erà plin de lacrimi.

  — Iubit de-un asemenea înger fără să-l poți iubi,  șopti el încet, cu voce disperată, seacă și amară.

  — Ce-ai? zic eu.

  — Ce-am? — răspunse Toma. O! dacă ai cunoaște tu cât de puțin sufletul meu, acesta te-ar înfiorà — nu știi, nu-ți poți imaginà cât e de pustiu, cât e de deșert în el — e tocmai ca gândirea idioată și stearpă a unui om, ale cărui urechi sunt surde ca lutul, a cărui gură e mută ca pământul, ai cărui ochi sunt orbi ca piatra. Nu mai simt nimic și când pot stoarce o lacrimă din ochii mei, mă simt ferice. Ai văzut acel înger închinându-se Dumnezeului său — ei bine, acel înger iubește c-un amor lumesc pe un Demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine. Și eu… eu n-o pot iubì. Stele ‘n cer, amoruri pe pământ,  numai în noaptea mea nici-o stea, numai în sufletul meu… nici un amor. Câte odată numai aud bătăile pustiitului meu suflet…, câte odată suflarea mi se curmă’n piept, ca vântul ce se curmă prin ruinile sdrobite de munții anilor — câte-odată mă simt și eu!…  O, atunci îmi place să trec prin lume cu ochii închiși și să trăesc sau în trecut sau în viitor. Visez ca copilul ce vorbește prin somn, zâmbind cu Maica Domnului — mă transport în cer — pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine — visuri, care mă poartă din lume ‘n lume și mă isbesc din gândire în gândire. Mor pe pământ, ca să trăiesc în cer.

O! de-aș puteà iubi.

Ințelegi tu ce va să zică de-a nu puteà iubì?

A trece prin lume singur, mărginit în pași, în ochi — să te svârcolești în strâmtoarea sufletului tău cel rece — să cauți a-l aprofundà și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunii sociale, se ard în căldura (holeroasă) a unei societăți de oameni , ce trăesc numai din ura unuia către celălalt.

 A nu iubi nu-i nimica — a nu puteà iubì e grozav.

Fragment din „Geniu pustiu” de Mihai Eminescu.

* Am păstrat forma unei ediții apărute la începutul secolului trecut, unde textul este întocmai ca în manuscris(fără a se modifica limba și ortografia). La vremea respectivă Gh. Adamescu se întreba dacă nu s-a făcut o greșeală prin  publicarea acestui manuscris, aceasta fiind se pare o lucrare de tinerețe ce a servit ca punct de plecare unor scrieri eminesciene.


Un poem de Ted Berrigan


Ceremonii de seară

Ea înaintează pe gheața subțire ca frunza
Înaintează grijuliu cum ai sufla o petală

 

Când se va sparge eu voi fi în larg
departe foarte departe
și rostogolindu-mă mă voi duce adânc

 

Ca o piatră oarecare — inima
Nu-i nimic de făcut

 

În fiecare seară
ea înaintează pe gheața subțire ca frunza
departe foarte departe
și coboară foarte adânc

 

Poem de Marta Petreu (din volumul „Scara lui Iacob” – Cartea Românească, 2006)


2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 14,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 5 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.