Era farul și eram noi, care ne adunaserăm ca fluturii de noapte, stăruind în preajma luminii reci și pustii – stăruind fără sens, pentru că nimic din acel ținut al pierzaniei nu ne putea răsplăti.
Dar pentru oamenii fără căpătâi n-a fost niciodată binecuvântare mai darnică decât lenea, singurătatea și pustiul. Și orizontul tăcut al mării știa să fie nimb pe creștetele dezmoșteniților ce eram. Altminteri, nu ne căuta nimenea, și de soarta noastră nu se îngrijea decât vântul, care, asemenea vremii, curgea mereu, schimbându-și mereu direcția, învâluindu-ne cu palele lui, alintându-ne sau biciundu-ne cu violență, răvășind întinderea și purtând nisipul călătoarelor dune.
Farul era o construcție veche, zidită pe coastă, ca să anunțe navigatorilor primejdiile care îi amenințau. Țărmul jos forma o plajă nesfârșită, care înainta lent în mare, iar în unele locuri bancurile de nisip se iveau departe în larg, acolo unde nimenea nu s-ar mai fi așteptat să le întâlnească. Prin porturi se povestea despre naufragiile de odinioară; drept mărturie, pe un dâmb de piatră, la câteva mile mai jos, stau cruci cu inscripții șterse, menite să perpetueze zadarnic amintirea confuză a unor levantini ce-și aflaseră moartea prin acele meleaguri în cine știe ce noapte străveche.
Clădirea de cărămidă ere un turn nu prea mare, cu tencuiala căzută pe alocuri, acoperită cu tablă verzuie, ruginită, cu o balustradă de fier, spre care urca o scară în spirală. Sus într-un cilindru de sticlă, ardea lampa cu acetilenă, alimentată de butelii, pe care o dată la două-trei luni veneau să le schimbe doi marinari din portul aflat la vreo patruzeci de mile spre miazăzi. Călătoreau cu o șalupă scundă, abia răsărind dintre valuri, și aduceau, odată cu buteliile, hrana obișnuită a paznicului: mălai, sare, spirt și tutun. Îi aduceau și cartușe, cu care vâna rațe lișițe când se sătura de pește sau, iarna, lua urmele lupilor ce rătăceau prin stufărișurile sumbre ale bălții. De altfel, ieșea destul de rar la vânat și la pescuit. Cea mai mare parte a vremii și-o petrecea dormind cu ochii deschiși, cu mâinile pe cap, încremenit ca un mort căruia nu a avut cine să-i închidă pleoapele. Numai noaptea nu știu ce va fi fost cu el, căci somnul îmi era adânc și mă trezeam odată cu zorile, când îl găseam iar întins pe banca de lemn de la picioarele farului. Doar din când în când mi se părea că aud ca prin vis detunături de armă undeva departe în inima bălților. Nu-l întrebam de unde veneau. Sunt sigur că tot nu mi-ar fi spus. Poate că armele nici nu detunau decât în visele mele pline de năluci și de duhuri. Așa îmi spuneam pe atunci, când abia mă ivisem pe țărmul acela și nu cunoșteam legile lui.
Fragment din „Farul” de A. E. Baconsky
Q-zone 