Tag Archives: A .E. Baconsky

Drumul pe care nu l-am urmat

Două drumuri plecau într-o pădure galbenă;

trist că nu pot să le urmez pe amândouă,

și că nu sunt decât un singur călător,

îl urmării pe unul cu ochii, cât mai mult

până ce curba lui pieri-n pădure.

 

Apoi pornii pe celălalt ce-mi păruse

frumos și el — ba,  pe deasupra, plin de-o iarbă

pe care ai fi putut s-o calci strivind-o —

cu toate că în locul acela-ntr-adevăr,

atunci în zori părea la fel de-mbietoare,

 

cu frunze-acoperite, pe care niciun pas

nu le-nnegrise. O, privii nostalgic

spre primul iar, dar cum știam prea bine,

că la un drum se-adaugă alte drumuri,

mă îndoiam să mai revin vreodată.

 

Voi povesti aceasta suspinând

de-acum încolo secole de-a rândul:

plecau într-o pădure două drumuri,

iar eu, eu l-am urmat pe cel mai neumblat,

și iată că aceasta-a schimbat totul.

 

Poem de Robert Frost

 

Traducerea   A. E. Baconsky


O, de-aș fi bănuit…

O, de-aș fi bănuit că așa se-ntâmplă,

Când pregăteam debutul meu timid,

Că versurile-au sânge, pot ucide,

Îți năvălesc în gât și te ucid.

 

Aș  fi abandonat aceste jocuri

Cu-atâtea dedesubturi grave…

Ce șterse-mi par acele începuturi,

Și primele tentații, ce firave…

 

Dar vârsta-i ca o altă Romă,

Ce-n locul vorbelor deșarte,

Actorului îi cere în arenă

Să moară de-o adevărată moarte.

 

Când inima-ți dictează-un vers, pe scenă

E-un sclav sortit altarului păgân —

Și-aici sfârșește arta și se-aude

Pulsând o temelie, un destin.

 

Poem de Boris Pasternak

 

Traducerea A. E. Baconsky


Nihilomelancolie

Pletele-albastre ale visului mortuar
Înaintează prin ceață
În lumina caldă, bolnavă, a făcliilor
Lucește deschis un ochi mort.

 

Sub densitatea inertă
A furtunilor ucise
Lucește ireductibilul foc
Al altarelor cufundate-n tăcere.

 

Nihilomelancolia cuprinde
În nemișcare negrele uimiri.
În adâncul mormântului doarme un mort tânăr
Înecat în uitare.

 

Poem de Srečko Kosovel

 

Traducerea A. E. Baconsky


Femeie

Când erai
tânără înțepai
ca o tufă de mure. Chiar și piciorul
o armă-ți era, o, sălbatico!

Erai greu de prins.
                    Încă
tânără, ești încă
frumoasă, semnele
anilor, ale durerilor leagă
sufletele noastre, făcându-le una. Și printre
negrele plete ce-mi curg inelate  pe degete,
nu mă mai tem de mica,
alba, pistruiata ureche diabolică.

Poem de Umberto Saba

Traducerea A. E. Baconsky

Pe țărmul mării albastre

Aicea unde alții iubesc și se desfată,
Eu am venit să zac bolnav ca niciodată,
Să-ngrop iubiri ucise, vise moarte,
Neliniștit în liniște, departe.

 

Surâd fiecărei zile ce vine,
Oriunde sunt nu pot rămâne —
Cât am dorit să vin aici, și iar mi-e dor
Să plec bolnav, nebun, rătăcitor…

 

Poem de Ady Endre

 

Traducerea A. E. Baconsky


Nud de primăvară

Doarme în liniștea câmpului goală,
Întinsă, ușor aplecată pe umărul drept —
Ghioceii se-nalță lipindu-și urechea de sâni
Ca să-i asculte cântecul inimii.

Floare de umbră, floare de lumină,
Noaptea așează pe coapse, pe pântecul plin —
Prin pletele negre vântul alunecă singur
Ca prin ierburi cu arome amare.

Și câmpul clocotește de sevele tinere,
De sevele tinere, de sevele tinere cântă pâraiele,
Și plantele cresc în jurul ei noaptea
Înfiorate de atingerea pulpelor goale.

Iar de căldura trupului, florile
Și-au deschis ochii umezi — deși e departe
Clipa când soarele răsărind va zvânta
Lacrimile mari ce le sclipesc printre gene.

Poem de  A. E. Baconsky


Părăsit

Sfâșietor, dezolant,
toată noaptea din ceața
ce stăruie-nvăluind portul,
sirena vaporului cheamă
plângând ne-ncetat;
ca un prunc părăsit,
tulburat, înecându-se-n lacrimi,
caută sânul radei
și ochii ei.

 

Poem de Carl Sandburg

 

Traducerea A. E. Baconsky


Farul

    Era farul și eram noi, care ne adunaserăm ca fluturii de noapte, stăruind în preajma luminii reci și pustii – stăruind fără sens, pentru că nimic din acel ținut al  pierzaniei nu ne putea răsplăti.

   Dar pentru oamenii fără căpătâi n-a fost niciodată binecuvântare mai darnică decât lenea, singurătatea și pustiul. Și orizontul tăcut al mării știa să fie nimb pe creștetele dezmoșteniților ce eram. Altminteri, nu ne căuta nimenea, și de soarta noastră nu se îngrijea decât vântul, care, asemenea vremii, curgea mereu, schimbându-și mereu direcția, învâluindu-ne cu palele lui, alintându-ne sau biciundu-ne cu violență, răvășind întinderea și purtând nisipul călătoarelor dune.

   Farul era o construcție veche, zidită pe coastă, ca să anunțe navigatorilor primejdiile care îi amenințau. Țărmul jos forma o plajă nesfârșită, care înainta lent în mare, iar în unele locuri bancurile de nisip se iveau departe în larg, acolo unde nimenea nu s-ar mai fi așteptat să le întâlnească. Prin porturi se povestea despre naufragiile de odinioară; drept mărturie, pe un dâmb de piatră, la câteva mile mai jos, stau cruci cu inscripții șterse, menite să perpetueze zadarnic amintirea confuză a unor levantini ce-și aflaseră moartea prin acele meleaguri în cine știe ce noapte străveche.

   Clădirea de cărămidă ere un turn nu prea mare, cu tencuiala căzută pe alocuri, acoperită cu tablă verzuie, ruginită, cu o balustradă de fier, spre care urca o scară în spirală. Sus într-un cilindru de sticlă, ardea lampa cu acetilenă, alimentată de butelii, pe care o dată la două-trei luni veneau să le schimbe doi marinari din portul aflat la vreo patruzeci de mile spre miazăzi. Călătoreau cu o șalupă scundă, abia răsărind dintre valuri, și aduceau, odată cu buteliile, hrana obișnuită a paznicului: mălai, sare, spirt și tutun. Îi aduceau și cartușe, cu care vâna rațe lișițe când se sătura de pește sau, iarna, lua urmele lupilor ce rătăceau prin stufărișurile sumbre ale bălții. De altfel, ieșea destul de rar la vânat și la pescuit. Cea mai mare parte a vremii și-o petrecea dormind cu ochii deschiși, cu mâinile pe cap, încremenit ca un mort căruia nu a avut cine să-i închidă pleoapele. Numai noaptea nu știu ce va fi fost cu el, căci somnul îmi era adânc și mă trezeam odată cu zorile, când îl găseam iar întins pe banca de lemn de la picioarele farului. Doar din când în când mi se părea că aud ca prin vis detunături de armă undeva departe în inima bălților. Nu-l întrebam de unde veneau. Sunt sigur că tot nu mi-ar fi spus. Poate că armele nici nu detunau decât în visele mele pline de năluci și de duhuri. Așa îmi spuneam pe atunci, când abia mă ivisem pe țărmul acela și nu cunoșteam legile lui.

Fragment din „Farul” de A. E. Baconsky


Septembrie

În septembrie

când argintul topit

picură lin

peste noaptea grădinii,

Moartea, bătrână zeflemitoare,

vine șoptindu-ți

ca un prieten delicat,

ce-și amintește de tine.

Sub trandafirii verii

când purpuriul aprins

se îngână cu-amurgul

frunzelor roșii sălbatice,

iubirea cu mâini mici

venind te atinge,

deșteaptă mii de amintiri

și delicat îți șoptește

întrebări fără răspuns.

Poem de Carl Sandburg

Traducerea A. E. Baconsky


Nud în întuneric

Mi-e somnul tot mai străveziu. De-acum
te pot vedea mai bine pe-ntuneric,
pot urmări pe trupul tău cum noaptea
cu iedera-i necunoscută crește,
și sânii legănându-se ca două
stele de mare. Câteodată luna
venind prin geam îți aurește șoldul,
ca vechilor statui — mărgăritare
cad licărind în jurul fiecărui
sărut al meu și iedera dispare,
rămâne numai frunza de acantă,
aur și negru coborând în taina
coapselor tale. Somn de ocean,
somn translucid mi-e dat să dorm de-acuma,
și valuri ondulate-n vântul rece
simt vârsta echinoxului. Mai bine
te văd, mereu mai bine pe-ntuneric,
urcând din adâncimi prin somnul meu,
ca o naiadă goală.

Poem de  A. E. Baconsky