Tag Archives: poezie persană

Poezie persană – Parvin(1906-1941)

Parvin Etesami este cea mai de seamă poetă persană a timpurilor moderne. Spirit sensibil, a scris poezii de factură modernă cu o tematică socială și morală. În gazeluri și masnaviuri a pus în versuri vocabularul simplu al omului de rând. Este și astăzi o poetă foarte apreciată în Iran.

Născută la Tabriz, a trăit și studiat la Teheran(American Girls College și Iran Bethel), devenind o bună cunoscătoare a limbii arabe și a literaturii persane. În scurta sa viață(35 de ani) publicat un singur Diwan(carte de poezie). În 1941, la scurt timp după moartea sa, unul dintre frații săi a dat spre publicare o nouă ediție a cărții sale(209 poeme).

Ața și acul
În mâna unei gospodine
un ac spunea acestea aței:
„O, haimana fără picioare
și fără cap, pe unde umbli?
Eu merg și cos rupturi, într-una,
și unde-ajung, de ce, din urmă,
te ții ca scaiul după mine?”
Surâse ața: „Pretutindeni
eu te urmez, căci fără mine
cum ai putea să coși tu, singur?
Orice ruptură cât de mică
cu mine doar se întregește —
de ce ascunzi ce vede-o lume?
Pe urma pașilor tăi, pururi
eu mă târăsc, de ce vrei oare,
să mă înlături de pe cale?
De ochiul tău dacă-ntr-o seară
mă voi ascunde, ce faci ziua?
Căci unde-i ac, dar nu e ață,
nu coși cu lauda-ngroșată.
Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,
și nu mă mai zărești pe mine —
dar ce te faci, când te privește,
cu mii de ochi, întreaga lume?
Sunt slabă și neputincioasă,
dar fără mine, ac puternic,
nu poți să faci o-mpunsătură!”

Traducerea George Dan


Poezie persană – Iradgi(1874-1926)

 Prințul Iradgi primește o educație aleasă, învățând mai multe limbi: arabă, turcă, franceză și rusă. A studiat la Tabriz și la vârsta de 19 ani a fost numit „starostele” poeților de la curte. Refuză să dedice ode majestăților sale  mulțumindu-se cu o carieră de funcționar. Sub influența culturii occidentale, scrie poezii într-un stil simplu și pe un ton familiar, adesea plin de umor. Condiția femeii atât de oprimate în Orientul islamic și feudal i-a inspirat versuri emoționante, foarte gustate de iranieni.

Epitaful lui Iradgi
Voi, frumoase ale lumii noastre,
sau frumoase din adâncul vremii,
care veți veni în lumea noastră —
cel ce doarme în pământu-acesta
e Iradgi, Iradgi cu limba dulce.
Dragostea mi-a fost lumina vieții,
și-astăzi Cripta Dragostei mi-i criptă.
Eu, comoara vieții-am risipit-o
cu femei, și vinuri, și petreceri.
De oricine-i blândă și nurlie,
și-astăzi mortul-viu se-ndrăgostește!
Sunt acela care-o viață-ntreagă
lângă voi am petrecut nopți albe.
Dezbrăcat de haina pământeană,
totuși, eu rămân sub pașii voștri:
deși sub pământ îmi este casa,
totuși, ochiul meu vă urmărește.
Stați pe-acest mormânt o clipă, două
și pășiți prin pulberile mele!
Când și când să v-amintiți de mine
și să-mi faceți inima să râdă,
inima din inima țărânii!…

Traducerea George Dan


Poezie persană – Amiri (1860-1917)

Sadeq Khan din Farahan, supranumit „Adibel-mamalek”(Cărturarul împăraților) și semnând Amiri a aparținut unei familii de literați. Cu o cultură vastă, cunoștea mai multe limbi străine din Orient și Occident. A participat la mișcarea revoluționară fiind la conducerea  mai multor ziare (Adab, Madgiles, Araghe-Adgiam și Afttab). A cultivat toate formele tradiționale de poezie, având ca gen preferat kasâda, în care și-a exprimat ideile novatoare, criticând vechea societate persană și adversarii politici. Opera sa, profund originală, poartă pecetea culturii europene.

Războiul

La-nceput războiul pare o mireasă

care-ncântă și răpește inimi;

are-o față aprinsă cum e Noo-Ruz-ul,

are părul negru: noaptea cea mai lungă.

Cine-i vede fața, mult se minunează

și-și îmbată ochii mijlocul privindu-i.

Apoi, când războiul și-a încins cuptorul

și văpăi de ură au cuprins văzduhul,

vezi ce e războiul: lup cu surlă hâdă,

porc mistreț cu colții sparți de grea izbire,

babă-cloanță știrbă cu păr alb ca iarna:

nu mai poate mintea la bărbați s-o fure,

c-un sărut nu poate un popor să-nșele

sufletul să-i fure sfâșiindu-l, pradă.

Jaf aduce-n pieptul plin de vitejie,

sângele prădându-i omului războinic.

Cine doar o dată mijlocul îi vede,

simte cum îi crește-n spate o cocoașă,

și, privindu-i fața, spatele-și întoarce.

Traducerea George Dan


Poezie persană – Forughi (1798 – 1857)

Prințul Abbas Forughi s-a născut la Bastam. Este considerat unul dintre marii poeți ai veacului al XIX-lea. În prima parte a vieții sale este panegiristul șahilor și prinților Ghadgiari; în a doua parte, când înclină spre sufism, scrie gazeluri remarcabile prin înalta lor filozofie și acuratețea stilului.

Răzbunare
Într-o noapte, în sfârșit, voi prinde
poalele suspinului de ziuă
aprig răfuindu-mă cu luna,
luna mea frumoasă și nedreaptă!
Ochiu-nlăcrimat mi-l voi deschide
în furtuna întristării mele,
înecându-mi vârfu-acestor gene
în adâncul inimii de sânge.
Voi răcni, zvârlindu-mă în mare,
voi răcni, zvârlindu-mă pe țărmuri,
și mă voi schimba în vâlvătaie,
pârjolind și țărmuri și talazuri!
Mă voi răzbuna pe păru-i negru,
desfăcându-l, buclă după buclă,
și-mi voi potoli a gurii sete
bând de pe rubine lungi săruturi.
Ori, lipsindu-mi ea, ca-ntr-o-nchisoare,
îmi voi șterge urmele-n țărână,
ori îi voi cuprinde  fără veste
gingașul grumaz pe totdeauna!
Dacă ea, șăhița frumuseții,
astăzi nu-mi va da dreptate, mâine,
poala i-o voi prinde și-o voi duce
drept la cel care dreptate-mparte.
Ori ea trupul mi-l va trage-n groapă,
învelindu-mi sângele-n țărână,
ori podoabe de argint și aur
îi voi pune pe grumaz și umeri!
Forughi*, iubita, precum luna,
dacă vălu-și saltă de pe față,
vei vedea o sută mii de pete
și pe soare și pe  mândra lună.

* În persană – „Iluminatul”

Traducerea George Dan


Poezie persană – Hatef

Mare poet din secolul al XVIII-lea, care a reînviat poezia în stilul maeștrilor clasici persani. S-a născut în Esfahan. A scris versuri și lucrări în proză, în limba persană și arabă. A practicat medicina. Culegerea sa de kaside, gazeluri și tardgibanduri se remarcă prin exprimarea ideilor abstracte ale sufismului într-un limbaj elocvent și folosind un vocabular bine ales. A murit în anul 1783.


Înalta demnitate


Cu genele să seceri spini, cu mâna
să spargi granit, să-l mesteci în măsele;
să scurmi cu unghiile drum prin munte;
să gâdili coada unei scorpioane
și să săruți, pe colții-ntorși, un șarpe;
să lupți cu ghiarele unui balaur
și să te-afunzi în gură de balenă;
să mulgi fierbinte lapte de la țâța
leoaicei, când turbată-i de mânie;
să bei otravă de  sub dinții cobrei;
o zi să cari în cârcă ditai diavol
și-o noapte să te culci strângând în brațe
o babă-hârcă, numai piei și oase;
setos, desculț și pârjolit de arșiți,
șchiop, fără bâtă, să bați drum de poștii
călcând prin bolovani și prin hârtoape;
să smulgi, când e flămând, o caldă pradă
din gura leului, ori de sub ghiară
panterei crunte să-i smucești vânatul;
să desenezi miniaturi frumoase
c-un fir de păr pe-o apă curgătoare;
c-un ghimpe verde să scobești o hrubă
prin cremene, ori să arunci arcanul
pe după gâtul vremii ce se duse,
ori să le pui căpăstru, și-n zăbală
să strângi răsufletele de pe urmă —
acestea toate mi se par de-o sută
de ori mai lesne de făcut, anume
de cât să stau la masă cu nemernici
și să beau cea mai bună băutură
din cea mai rubinie-rubinie,
înveșmântat numai în purpuri-purpuri.
Și Roata cerului de-o vrea să scoată
din mine numai pulberi, spune-i: „Scoate!”
Departe, oh, cât mai departe fie
de poala numelui meu orice scamă
și orice fir din pulberea rușinii!

Traducerea George Dan


Poezie persană – Saeb (1607-1670)

S-a născut la Esfahan, într-o familie de negustori din Tabriz. După studii, debutează ca poet, fiind solicitat la curtea Safavizilor de către șahul Abbas I. În 1658 a plecat în India, la curtea marelui Moghol șah Dgiahan. Spre sfârșitul vieții s-a întors în țara sa și a fost primit la curtea șahului  Abass al II-lea, care l-a numit „principele poeților”. Maestru de gazeluri, a fost prea puțin apreciat în Iran, în schimb s-a bucurat de o mare reputație în India și Turcia. Rămâne cel mai strălucit poet al literaturii persane postclasice.


Lumânarea viitorimii


Dacă de la bunurile lumii
ce te leagă, inima-ți vei smulge —
ți-ai și aruncat dăsagii-atuncea
către însăși ținta vieții tale.
Dacă, darnic, părăsești ospățul
pământean, pornindu-te spre moarte,
cată să rămâi în amintire
lumânare-arzând viitorimii.
De pe-acum cu lumea te împacă,
nu-i nevoie-n ziua judecății
să te rușinezi de rele fapte.
Cerurile îți vor sta sub ceafă,
dacă din a dragostei lumină
inima îți va rămâne verde.
Fiecare fir plăpând de iarbă
laude îți va aduce-n foșnet,
de-ai să fii izvor de rodnicie.
Dacă precum stele, avea-vei
noapte albă, ai să fii la față
luminos ca stelele frumoase.

Traducerea George Dan


Poezie persană – Vahși (1531 – 1583)

S-a născut în prima jumătate a secolului al XVI-lea în satul Bafgh, lângă Kerman. A trăit mai mult în Yazd. S-a inspirat din masnaviurile lui Nezami, a scris și el două pe care le-a intitulat Nazer și Manșur, respectiv Șirin și Farhad. A mai scris gazeluri și a născocit o formă fixă de poezie numită tarkib band.

 

Vulcanul
Mi-i teamă-n miezul nopții,
din piept, să scot suspine,
să nu scap vreo scânteie
din inimă — pe buze
ca să s-aprindă focul
pe undeva, prin preajmă!
Nu bate-n toba vrajbei
cu mine și, ai grijă,
de-oștenii mei războinici
mai bine te ferește!
De spun o rugăminte,
ostașii mei îndată,
năvală dau asupra
întregii lumi! Ia seama,
acest văzduh de-atâtea
suspine un vulcan e —
nu trece prea aproape
de mine! Prin dogoare,
când păsări trec, aripa
aprinsă și-o blesteamă!
Trezită-i băutura,
și fluierul nu scoate
un sunet. Este vremea
paharnicul să toarne
o nouă băutură
iar lăutarul nostru
un cântec nou să-nceapă!
De astăzi înainte
nu pot să-mi duc viàța
în temnița mâhnirii,
decât legat în fiare,
cu lacăte la ușă…
O, tu, Vahși, de-atâta
durere îndurată
îți picură din limbă
ucigătoare-otravă!
Pe-acest hanger au cine-i
viteazul să se-azvârle?

Traducerea George Dan