Monthly Archives: martie 2011

Institutul Blecher (XXXVII) – invitație


Țara soarelui apune


Valer Dellakeza în „Unchiul Vanea”


Elegie în grădina botanică

 

Mâna mea către fructul putred

al unui alt sezon — primăvara

amintită sau imaginată a orientului

în care au respirat Subpământenii.

 

O, necuprinsul grădinii botanice

în miezul acelei zile luminoase —

ca o bucurie a trupului în alt

trup

 

Poem de Liviu Antonesei

 

 


Colonia poetică


Un poem de Octavio Paz


Le livre est sur la table

Abstrag.
Liniile bat în retragere
și totuși tu insiști
să-ți pieptăni părul ca pe vremuri
să-ți înfășori pe gât trei șiruri de perle false
să umbli prin spațiul pe care ți-l cedez
măgulindu-mi memoria șireată
cu fraze ce evocă adevăruri mai puternice.


Putem dacă vrei să alegem o altă nuanță
ori o melodie mai lină
nu însă și dispoziția ce-ar anula
sensul acestei nopți
care se-așterne-acum indiferentă peste viețile noastre.
Există o simetrie în intenții
și asta creează desigur o anume euforie
dar pașii nu sunt fermi
iar privirea nu se aliază cu linia curbă a desenului.
Frumusețea câtă îți revine,
se află toată în palma goală.
Nu te aștepta de la cuvinte
să celebreze triumful tăcerii.

Poem de Charis Vlavianós

Traducerea Victor Ivanovici

 


Institutul Blecher(XXXV) – invitație


Despărțirea de moarte

De atâtea ori omul devine altul, de câte ori în viață l-a chinuit gândul morții. Dacă ani de zile ți-a fost unicul gând, ani de zile ai asistat la metamorfoza ta, conștientă sau incoștientă. Și altcum ți-a devenit visul. Ai iubit:  și în iubire te-a traversat moartea. Și altcum a devenit iubirea. Altcum au devenit dorințele, altcum simțirile, în fiecare gând ai devenit altul; te-ai pierdut în ele și cu ele, și ele s-au pierdut în tine. Nu în nuanțe, ci în abisuri, peste abisuri te-a săltat gândul morții.
Nimeni n-a înfrânt obsesia morții prin luciditate și cunoaștere. Nu există niciun argument împotriva ei. Nu are de partea ei veșnicia? Numai viața trebuie să se apere încontinuu; moartea s-a născut biruitoare. Și cum să nu fie biruitoare dacă nimicul îi este tată și groaza mamă?
Nu se învinge moartea decât prin uzare. Obsesia ei prea tare sfredelită ne uzează și se uzează. Îmbătrânește moartea în noi de prea multă prezență. După ce ne-a spus totul n-o mai putem întrebuința. Simbioza îndelungată cu moartea ne învață totul; prin ea, știm totul. De aceea nicio cunoștere nu poate nimic împotriva ei.
În sine, moarte este eternă. Dar în mine ea s-a învechit și nu mai e de folos. Înțelege cineva acest lucru: a nu mai avea ce să faci cu moartea?  Cum adică: se poate epuiza nu numai viața, dar și moartea?
Nu știu dacă numai uneori sau totdeauna îmi pare că nu voi muri niciodată. A muri, a mă stinge cândva nu mai are nicio semnificație. Voi muri. Atât. Și această detașare de moarte nu pleacă decât dintr-un sentiment retrospectiv al morții.  Mi-e frică de moartea care a fost în mine. Nu mă tem de aceea care mă așteaptă, ci de aceea care m-a umplut, ani de zile, de nimbul sinistru al tinereții. Este teama de propriul trecut și de stigmatele lui, imprimate de moarte. Oamenii așteaptă moartea și o pun în legătură cu viitorul lor. De ce se tem, decât de intersecția viitorului cu moartea, de înfricoșătoarea înfundătură a timpului?
Un fragment din „Cartea amăgirilor”  de Emil Cioran

Clubul de lectură(7) – invitație

Clubul de Lectura