Category Archives: amintiri cu oameni dragi

Ziua de naștere

Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere
eram fericit și nu murise încă nimeni.
În casa veche și pentru mine aniversarea devenea o străveche tradiție
și bucuria tuturor, și a mea, era asemeni unei religii.
Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere
eram de-o sănătate robustă care mă făcea insensibil la viața lucrurilor
și inteligent printre cei din familie care își puneau speranța în mine.
Când am început să sper, nu mai știam ce înseamnă speranța.
Când am început să pășesc în viață, pentru mine viața nu mai avea niciun sens.
Și ceea ce mă consideram eu însumi,
ceea ce rudele vedeau în mine, pline de dragoste,
ceea ce eram în serile de petrecere în ambianța pe jumătate provincială,
pe când eram copil și ei mă iubeau,
o, Doamne, de-abia azi știu ce eram, cât a trecut, la ce depărtare!
(Nici nu-mi dau seama…)
O, vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere!
Ceea ce sunt azi se asemuie umezelii din spatele casei
din care izvodește igrasia pereților…
Ce sunt eu azi! (Casa în care fusesem iubit tremură prin lacrimile mele.)
Ce sunt azi? Casa-i vândută,
cu toții sunt morți,
ca un chibrit ars mi-am supraviețuit mie însumi…
Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere…
Ca o ființă care închide iubirea e timpul acesta,
fizica dorință a sufletului să se regăsească iarăși acolo
printr-o călătorie metafizică și carnală,
ca o dedublare între eu și mine…
Să mănânci trecutul ca pe-o pâine a foamei, fără timpul cu unt între dinți!
Cu o limpezime care mă orbește văd încă o dată tot ce-i aici…
Masa acoperită pentru oaspeții mei, cu frumoase modele pe vase, și cu multe pahare,
servanta cu mâncăruri alese — prăjituri și fructe, resturi de umbre sub pomieră —
bătrânele mătuși, feluriți veri, și totul era aici de dragul meu,
pe vremea când ei sărbătoreau ziua mea de naștere!
Oprește-te inimă!
Nu te mai gândi! Lasă gândurile pe seama capului!
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!
Azi  nu mai am zi de naștere!
Câtă tristețe!
Mi se înșiruie toate zilele.
Voi îmbătrâni dacă mai am zile:
Nimic mai mult.
Mă înfurii gândindu-mă că nu am luat cu mine trecutul risipit în scurgerea zilelor!
O, vremea când îmi sărbătoreau ziua de naștere!
Poem de Fernando Pessoa
Traducerea Petre Stoica
Anunțuri

Geniu pustiu

    Muzica încetase de mult, și, cu totul în prada impresiunii ei, țineam încă ochii strâns închiși. Când mă deșteptai din reveria mea, fereastra susă a palatului erà închisă, în salon întuneric, și sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunei.  Aerul erà blând și văratec — iar razele lunei, pătrunzând în camera lui Toma, isbiau fața sa cu care erà el culcat în sus. Ea era mai palidă cât altă dată, și mi se păreà că două raze ale lunei auriau două mici lacrimi pătrunse din ochii lui închiși.

  — Plângi? zisei încet și mișcat și eu: căci sufletul meu erà plin de lacrimi.

  — Iubit de-un asemenea înger fără să-l poți iubi,  șopti el încet, cu voce disperată, seacă și amară.

  — Ce-ai? zic eu.

  — Ce-am? — răspunse Toma. O! dacă ai cunoaște tu cât de puțin sufletul meu, acesta te-ar înfiorà — nu știi, nu-ți poți imaginà cât e de pustiu, cât e de deșert în el — e tocmai ca gândirea idioată și stearpă a unui om, ale cărui urechi sunt surde ca lutul, a cărui gură e mută ca pământul, ai cărui ochi sunt orbi ca piatra. Nu mai simt nimic și când pot stoarce o lacrimă din ochii mei, mă simt ferice. Ai văzut acel înger închinându-se Dumnezeului său — ei bine, acel înger iubește c-un amor lumesc pe un Demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine. Și eu… eu n-o pot iubì. Stele ‘n cer, amoruri pe pământ,  numai în noaptea mea nici-o stea, numai în sufletul meu… nici un amor. Câte odată numai aud bătăile pustiitului meu suflet…, câte odată suflarea mi se curmă’n piept, ca vântul ce se curmă prin ruinile sdrobite de munții anilor — câte-odată mă simt și eu!…  O, atunci îmi place să trec prin lume cu ochii închiși și să trăesc sau în trecut sau în viitor. Visez ca copilul ce vorbește prin somn, zâmbind cu Maica Domnului — mă transport în cer — pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine — visuri, care mă poartă din lume ‘n lume și mă isbesc din gândire în gândire. Mor pe pământ, ca să trăiesc în cer.

O! de-aș puteà iubi.

Ințelegi tu ce va să zică de-a nu puteà iubì?

A trece prin lume singur, mărginit în pași, în ochi — să te svârcolești în strâmtoarea sufletului tău cel rece — să cauți a-l aprofundà și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunii sociale, se ard în căldura (holeroasă) a unei societăți de oameni , ce trăesc numai din ura unuia către celălalt.

 A nu iubi nu-i nimica — a nu puteà iubì e grozav.

Fragment din „Geniu pustiu” de Mihai Eminescu.

* Am păstrat forma unei ediții apărute la începutul secolului trecut, unde textul este întocmai ca în manuscris(fără a se modifica limba și ortografia). La vremea respectivă Gh. Adamescu se întreba dacă nu s-a făcut o greșeală prin  publicarea acestui manuscris, aceasta fiind se pare o lucrare de tinerețe ce a servit ca punct de plecare unor scrieri eminesciene.


Q se destăinuie

Am primit de la andi o leapșă la care de data asta am să răspund.

1. Ce vârstă are cel mai vechi blog activ de care aveţi cunoştinţă?

Are trei ani(a apărut pe 19 octombrie 2008). Am făcut cunoștință cu el pentru că am activat o perioadă împreună cu deținătoarea lui pe un sait interactiv de poezie.

2. Care este primul blog pe care aţi comentat?

Pe blogul pe care l-am pomenit mai sus.

3. Regretaţi închiderea vreunui blog? Dacă da, care anume?

Regret închiderea unor bloguri care îmi plac. De exemplu, acesta.

4. V-ar bucura închiderea vreunui blog. Dacă da, care anume.

Nu mă bucură închiderea niciunui blog, oricum pe cele care nu-mi sunt pe plac le percep ca și închise.

5. Care este blogul pe care-l vizitaţi cel mai des (în afara celui personal)?

andi bob(The World As I See It) și Un anotimp în berceni

6. Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa.

Atât cât crede de cuviință proprietarul lui.

7. În ce condiţii v-aţi închide blogul?

Când nu voi mai iubi deloc.

8. Ce vârstă are blogul pe care-l între/ţineti?

Doi ani și trei luni.

9. Cum aţi decis să deschideţi un blog?

Atunci când mi-am dorit să am un spațiu unde să postez creații personale(fie texte poetice, fie fotografii) și multe lucruri pe care la apreciez mult sau chiar le iubesc. Un loc unde să pomenesc oameni și fapte ce merită din plin asta.

10. Este blogging-ul un viciu care dă dependenţă?

Nu, dar iubirea este.


Johnny Răducanu – Expresie și ritm

„Niciodată nu m-a inspirat altceva să cânt decât femeile. Când cânt, fiecare notă e erotică, e o iubire care se descarcă într-un final, ca în amor.”
„Modestia e lucru mare. Eu m-am îngâmfat la bătrânețe. La 40 de ani se spunea că sunt cel mai bun contrabasist din Europa și mi se urcase la cap. Orgoliul nu merge mână în mână cu arta. Inspirația nu vine decât pe suflet curat, ca într-un lan de grâu unde vântul aruncă doi-trei maci.”

Johnny Răducanu (1931-2011) – fragmente dintr-un interviu dat în revista Esquire (nr.1).


Petra

 

nu știu în ce măsură poate aprecia un copil
frumusețea unei femei
dar nu cred că aveam mai mult de cinci ani
când am devenit fascinat de una dintre mătușile mele
am fost puternic influențat de filmele alb-negru
pe care le vedem la televizor fără să înțeleg nimic
totuși atras de actrițele ce semănau cu niște păpuși
tocmai scoase din cutie
așa era și tanti petra parcă ieșită din spatele ecranului
nici părul ei complet alb nu era un motiv să nu o admir
la șaizeci de ani femeia asta nu mi se părea cu nimic
mai prejos decât marilyn ori greta
de câte ori venea în vizită mă așezam într-un loc
de unde o priveam cu atenție nici prea departe însă
nici de foarte aproape eram într-o mare măsură intimidat
când mi-am făcut curaj am întrebat-o când o să apără
în filmele de la tv și nu mi-a zis nimic doar a zâmbit
nu ai fi zis că locuia în ferentari și că era casnică
de când s-a măritat cu gheorghe g. gheorghe
maistru tipograf la combinatul poligrafic de la casa scânteii
viața ei tihnită cu bărbatul care o diviniza
programul ei zilnic care începea cu gimnastica de dimineață
și continua cu o curățenie temeinică a casei și a curții
astea să fi fost o parte dintre secretele frumuseții ei
rujul a cărui nuanță de roșu nu contrasta niciodată cu hainele
ce îi veneau perfect și cu accesoriile foarte bine alese
rochiile ei de vară erau întotdeauna cu picățele albe
de diferite dimensiuni pe incredibile nuanțe de albastru
părul mereu cu bucle perfecte ce sfidau vântul


dincolo de neobișnuita ei frumusețe poate că purta cu ea
ceva rece izvorât din neîmplinirea de nu fi avut măcar un copil
iar când soțul i s-a dus totul în făptura ei s-a spulberat
o bătrână cu ochii pierduți și des înlăcrimați
(am scris rândurile acestea nu din teama de a uita)

de George Floarea


Despre libertate

Pentru mine asta e prima zi tristă din anul acesta, a plecat dintre noi Cristian Pațurcă, autorul Imnului golanilor. Ieri seară, am văzut un documentar emoționant despre poetul timișorean Ion Monoran. Pe cei doi îi unea dragostea de libertate,  amândoi erau convinși că românii nu au avut parte de ea după evenimentele din decembrie 1989, ci doar de o facătură dată cu lingurița de Iliescu & clica de activiști și securiști. Când văd România de azi, realizez că au avut mare dreptate. Atunci a existat o șansă să se vindece  rana, acum cangrena e generalizată.

*    *   *
Când nu-ți mai rămâne altceva de făcut
aduni toate cuvintele care-ți vin pe limbă
și începi să vorbești despre libertate.
Atâta timp cât poemele despre libertate
rămân întotdeauna neterminate
nu-ți mai rămâne altceva de făcut
decât să continui ce ai început
atât cât te țin puterile
fiind încredințat că după tine
se vor găsi și alți continuatori
care probabil că vor reuși să spună lucrurilor pe nume
mult mai răspicat decât ai făcut-o tu.
Poem de Ion Monoran

21 de ani

 

Astăzi se împlinesc 21 de ani de când cei mai curajoși români s-au jertfit pentru libertate.

*Pe 21 Decembrie 1989, câteva mii de bucureşteni au rezistat în faţa gloanţelor şi tancurilor pentru că au crezut în democraţie. Bătuţi, torturaţi sau omorâţi, ei au învins frica de dictatură şi indiferenţa celor din jur. Îi respectăm şi îi onorăm pe aceşti oameni.

Prea multă lume a uitat deja. Prea repede, prea uşor, martirii Revoluţiei din 1989 au ieşit din vieţile noastre. Tocmai de aceea, în fiecare decembrie, e timpul să ne gândim, măcar o clipă, în linişte, la cei ce nu mai sunt.

Revoluția din București a început pe 21 Decembrie 1989. In jurul orei 12, mitingul organizat de pcr pentru a justifica crimele de la Timișoara a fost întrerupt de huiduieli. Din cei 50.000 de oameni aduşi cu forţa, 10.000 au decis că este mai important să protesteze contra dictaturii decât să meargă acasă în linişte.

La ora 17, primii oameni au fost călcaţi în zona Pieţei Universităţii de un camion militar intrat frontal în mulţime. Apoi, Armata şi Securitatea loiale regimului au folosit bâte cu scuturi, gaze lacrimogene şi gloanţe pentru a împrăştia protestatarii ce rezistau în spatele baricadelor improvizate pe Bulevardul Magheru.

În ciuda masacrului ce se prefigura, câteva mii de oameni au decis să rămână. Au fost bătuţi, torturaţi sau omorâţi. Baricada lor a fost distrusă târziu în noapte, doar după ce s-a intrat în ea cu tancurile.

Cei mai mulţi din aceşti oameni încă trăiesc, traumatizaţi de lupta de atunci şi de indiferenţa de acum. Au suferit atunci, suferă şi acum.

Noi ne plecăm capul şi îi onorăm pe 21 decembrie 2010, ora 17, într-un marş de comemorare ce va urma traseul Piaţa Universităţii – Sala Dalles – Piaţa Revoluţiei.

Evenimentul se va încheia cu o proiecţie de film desfăşurată în Piaţa Universităţii, la ora 18.15.

** 21 Decembrie 2010, ora 18.00, Palatul Suțu: Lansarea cărții “Întâlnirea cu cel ce m-a împușcat”, de Florian Cristache, rănit pe 21 Decembrie 1989 în Piata Universității, lansarea site-ului ZiaristiOnline.ro, vizionarea filmului lui Corneliu “De Crăciun ne-am luat rația de Libertate”. Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu – Piaţa Universităţii).