s-a dus și n-am apucat să-i arăt fotografia făcută în ziua de august când la plecare am ales să evit drumul înnoroiat după o noapte cu ploi repezi urma să trec din livada noastră în grădina vecinului pe o cărare rar folosită către izlaz obiceiul ei de a mă conduce înainte de a ne lua rămas bun a ridicat sârma ghimpată din gard să pot trece mai ușor dincolo am pregătit aparatul ea sta nemișcată ca în vechile fotografii cu o aureolă din flori de câmp
Dacă ninge astăzi - mi-a spus ea odată - am să îmbătrânesc cu o mie de ani. Și eu n-am crezut în singurătatea lentă, mereu revenind către trupul ei înghețat, pe o roată de spaimă încet rotitoare. Eu mă roteam în jurul ei, în timpul meu, indiferent, întors cu fața lucie spre ea, - și neatent împingeam la o parte gândurile pe care nu voiam să o las să le vadă. Și când am privit pe fereastră, am avut viziunea zilei de apoi, când în preajma noastră se va fi deschis iarna. Am văzut-o rătăcind prin zăpadă. Și urmele ei strâmbe urcând spre clopotul doborât al singurătății, pândindu-i gesturile, deodată risipite. îngropate în zăpadă, în pustiu, în urât. Poem de Mircea Ivănescu
Muzica încetase de mult, și, cu totul în prada impresiunii ei, țineam încă ochii strâns închiși. Când mă deșteptai din reveria mea, fereastra susă a palatului erà închisă, în salon întuneric, și sticlele ferestrei străluceau ca argintul în alba lumină a lunei. Aerul erà blând și văratec — iar razele lunei, pătrunzând în camera lui Toma, isbiau fața sa cu care erà el culcat în sus. Ea era mai palidă cât altă dată, și mi se păreà că două raze ale lunei auriau două mici lacrimi pătrunse din ochii lui închiși.
— Plângi? zisei încet și mișcat și eu: căci sufletul meu erà plin de lacrimi.
— Iubit de-un asemenea înger fără să-l poți iubi, șopti el încet, cu voce disperată, seacă și amară.
— Ce-ai? zic eu.
— Ce-am? — răspunse Toma. O! dacă ai cunoaște tu cât de puțin sufletul meu, acesta te-ar înfiorà — nu știi, nu-ți poți imaginà cât e de pustiu, cât e de deșert în el — e tocmai ca gândirea idioată și stearpă a unui om, ale cărui urechi sunt surde ca lutul, a cărui gură e mută ca pământul, ai cărui ochi sunt orbi ca piatra. Nu mai simt nimic și când pot stoarce o lacrimă din ochii mei, mă simt ferice. Ai văzut acel înger închinându-se Dumnezeului său — ei bine, acel înger iubește c-un amor lumesc pe un Demon rece, palid, cu inima de bronz, pe mine. Și eu… eu n-o pot iubì. Stele ‘n cer, amoruri pe pământ, numai în noaptea mea nici-o stea, numai în sufletul meu… nici un amor. Câte odată numai aud bătăile pustiitului meu suflet…, câte odată suflarea mi se curmă’n piept, ca vântul ce se curmă prin ruinile sdrobite de munții anilor — câte-odată mă simt și eu!… O, atunci îmi place să trec prin lume cu ochii închiși și să trăesc sau în trecut sau în viitor. Visez ca copilul ce vorbește prin somn, zâmbind cu Maica Domnului — mă transport în cer — pun aripi umerilor mei și părăsesc pământul, pentru ca să mă dau cu totul acelor umbre divine — visuri, care mă poartă din lume ‘n lume și mă isbesc din gândire în gândire. Mor pe pământ, ca să trăiesc în cer.
O! de-aș puteà iubi.
Ințelegi tu ce va să zică de-a nu puteà iubì?
A trece prin lume singur, mărginit în pași, în ochi — să te svârcolești în strâmtoarea sufletului tău cel rece — să cauți a-l aprofundà și să vezi că e secat și că apele sale se pierd în nisipul secăciunii sociale, se ard în căldura (holeroasă) a unei societăți de oameni , ce trăesc numai din ura unuia către celălalt.
A nu iubi nu-i nimica — a nu puteà iubì e grozav.
Fragment din „Geniu pustiu” de Mihai Eminescu.
* Am păstrat forma unei ediții apărute la începutul secolului trecut, unde textul este întocmai ca în manuscris(fără a se modifica limba și ortografia). La vremea respectivă Gh. Adamescu se întreba dacă nu s-a făcut o greșeală prin publicarea acestui manuscris, aceasta fiind se pare o lucrare de tinerețe ce a servit ca punct de plecare unor scrieri eminesciene.
Am primit de la andi o leapșă la care de data asta am să răspund.
1. Ce vârstă are cel mai vechi blog activ de care aveţi cunoştinţă?
Are trei ani(a apărut pe 19 octombrie 2008). Am făcut cunoștință cu el pentru că am activat o perioadă împreună cu deținătoarea lui pe un sait interactiv de poezie.
2. Care este primul blog pe care aţi comentat?
Pe blogul pe care l-am pomenit mai sus.
3. Regretaţi închiderea vreunui blog? Dacă da, care anume?
Regret închiderea unor bloguri care îmi plac. De exemplu, acesta.
4. V-ar bucura închiderea vreunui blog. Dacă da, care anume.
Nu mă bucură închiderea niciunui blog, oricum pe cele care nu-mi sunt pe plac le percep ca și închise.
5. Care este blogul pe care-l vizitaţi cel mai des (în afara celui personal)?
andi bob(The World As I See It) și Un anotimp în berceni
6. Cam cât timp credeţi că poate un blog să-şi justifice existenţa.
Atât cât crede de cuviință proprietarul lui.
7. În ce condiţii v-aţi închide blogul?
Când nu voi mai iubi deloc.
8. Ce vârstă are blogul pe care-l între/ţineti?
Doi ani și trei luni.
9. Cum aţi decis să deschideţi un blog?
Atunci când mi-am dorit să am un spațiu unde să postez creații personale(fie texte poetice, fie fotografii) și multe lucruri pe care la apreciez mult sau chiar le iubesc. Un loc unde să pomenesc oameni și fapte ce merită din plin asta.
10. Este blogging-ul un viciu care dă dependenţă?
Nu, dar iubirea este.
Johnny Răducanu (1931-2011) – fragmente dintr-un interviu dat în revista Esquire (nr.1).
de George Floarea
Pentru mine asta e prima zi tristă din anul acesta, a plecat dintre noi Cristian Pațurcă, autorul Imnului golanilor. Ieri seară, am văzut un documentar emoționant despre poetul timișorean Ion Monoran. Pe cei doi îi unea dragostea de libertate, amândoi erau convinși că românii nu au avut parte de ea după evenimentele din decembrie 1989, ci doar de o facătură dată cu lingurița de Iliescu & clica de activiști și securiști. Când văd România de azi, realizez că au avut mare dreptate. Atunci a existat o șansă să se vindece rana, acum cangrena e generalizată.
Astăzi se împlinesc 21 de ani de când cei mai curajoși români s-au jertfit pentru libertate.
Prea multă lume a uitat deja. Prea repede, prea uşor, martirii Revoluţiei din 1989 au ieşit din vieţile noastre. Tocmai de aceea, în fiecare decembrie, e timpul să ne gândim, măcar o clipă, în linişte, la cei ce nu mai sunt.
Revoluția din București a început pe 21 Decembrie 1989. In jurul orei 12, mitingul organizat de pcr pentru a justifica crimele de la Timișoara a fost întrerupt de huiduieli. Din cei 50.000 de oameni aduşi cu forţa, 10.000 au decis că este mai important să protesteze contra dictaturii decât să meargă acasă în linişte.
La ora 17, primii oameni au fost călcaţi în zona Pieţei Universităţii de un camion militar intrat frontal în mulţime. Apoi, Armata şi Securitatea loiale regimului au folosit bâte cu scuturi, gaze lacrimogene şi gloanţe pentru a împrăştia protestatarii ce rezistau în spatele baricadelor improvizate pe Bulevardul Magheru.
În ciuda masacrului ce se prefigura, câteva mii de oameni au decis să rămână. Au fost bătuţi, torturaţi sau omorâţi. Baricada lor a fost distrusă târziu în noapte, doar după ce s-a intrat în ea cu tancurile.
Cei mai mulţi din aceşti oameni încă trăiesc, traumatizaţi de lupta de atunci şi de indiferenţa de acum. Au suferit atunci, suferă şi acum.
Noi ne plecăm capul şi îi onorăm pe 21 decembrie 2010, ora 17, într-un marş de comemorare ce va urma traseul Piaţa Universităţii – Sala Dalles – Piaţa Revoluţiei.
Evenimentul se va încheia cu o proiecţie de film desfăşurată în Piaţa Universităţii, la ora 18.15.
 | lumeanoastramagica la Răul |
| quasiote la atac moartea |
 | white noise la atac moartea |
 | Mădălina lu' Cafanu la atac moartea |
 | tomtom la Poezie persană – Omar Kh… |
| Mădălina la Almost a kiss |
| quasiote la Inscape |
| Mădălina la Inscape |
Q-zone 