Tag Archives: Mircea Ivănescu

Mopete și timpul pierdut


prefăcându-mă că stau de vorbă cu o ființă

vezi, aș vrea să-i pot spune odată – viața asta a mea

e făcută din spaimă – și simțământul acesta, mereu invocat,

– dar și trăit, firește – uneori își trage înapoi, încordat,

spinarea, ca o pisică, e grea

trecerea mea, cel puțin, prin vreme, aș vrea

să-ți pot spune (să continuăm, dacă tot am intrat

în ficțiunea vorbirii cu ea) să-ți pot spune, reiterat

câtă teroare este într-o noapte ca asta, grea

după câteva clipe când ți-am privit fața,

cu totul străină, absentă, nemaiștiind

despre mine – și despre ceața

cu care-ți învăluiam chipul, privindu-l,

de acolo, de jos, nemaifiind cu putință

să ajung vreodată la adevărata, a ta, ființă.

Poem de Mircea Ivănescu


chiar adevărat?

fiecare moment care ar putea fi începutul unui miracol,
adică? întâlnindu-i deodată privirile,
ridicându-ți mâna spre ochii ei, acolo unde îi dau ocol
orbitelor riduri mărunte, și le
mângâi încet – nici nu se șterg – dar nu asta contează.
să-i simți deodată viața care pulsează
ca în închipuirile tale, din totdeauna, în venele mici
pe obraz – și ce-ți spune ea, nici
să n-asculți, doar un gest de lumină.
clipa să ardă scurt pe fruntea ei, și atunci
să-i urmărești pe față cum lunecă adânci
străveziile însemne ale timpului care să vină
să dea încheiere înțeleaptă privirilor ei ridicate
spre tine – deodată adevărate.

 

Poem de Mircea Ivănescu


Baladă cu turn

S-a pieptănat altfel – și-a ridicat părul
 ca două aripi, strânse, deoparte, de alta, a capului
 – dacă s-ar desface – cum îi tremură câteodată părul
 când merge prin piața cu pomi răzleți, prin vânt –
 dacă aripile acestea s-ar deschide, i s-ar înălța fața
 si ar pluti, tot mai departe de noi
 (ar mai rămâne o vreme, fără chip, printre noi,
 asemenea trupului Elenei, fără adevăr
 rătăcind printre greci ca umbră, si ea, adevărata,
 în altă parte, în altă parte,
 în vreun oraș bătut de soare, unde a fost si ea,
 din Persia, cu soare uscat, cum e în fotografia ei acolo).
 De asta și-a strâns părul așa, înalt,
 asemenea unor aripi, sau unui turn –
 se încuie acolo, în camera cea mai de sus,
 – si rar, mai privește jos, înspre noi, minunându-se
 de risipa noastră de gesturi, surâzând –
 pentru că noi nici nu știm că ea e departe.
 E adevărat, rar unul din noi
 se așază lângă pietrele turnului ei,
 pe care urcă timpul, fără oprire, ca un vânt rău,
 și se gândește la ea,
 dar pe urmă uită la ce s-a gândit, se scoală, și pleacă.
 Asta de fapt vrea și ea, e un joc al ei –
 ea îl atrage, și apoi îl împinge deoparte,
 ea e rea, ca și iedera care e tot o parte din trupul ei,
 legănându-se către noi, foșnind, atrăgându-ne,
 împingându-ne la o parte, foșnind.

Poem de Mircea Ivănescu


Moartea pe ape

Phlebas fenicianul, mort de două săptămâni
A uitat de țipătul pescărușilor, de hula mării adânci
Și de câștig și de pierderi.
                             Curentul în adâncul mării
I-a dezgolit oasele în șoapte.  Sălta, cădea pe brânci
A trecut prin vremurile bătrâneții și tinereții
Coborând în bulboană.
                                      Păgân sau evreu
Tu, care rotești roata cârmei, cu fața întoarsă în vânt,
Gândește-te la Phlebas, odinioară frumos și înalt ca tine.

Poem de T. S. Eliot
Traducerea Mircea Ivănescu

Ipostaza blândă a câinelui de aer

mopete iese seara în grădina orașului, sub munte,
șă-și plimbe un câine de aer — câinele lui personal —
așa cum alții au viciul lor propriu, și stau să se încrunte
în jurul lui. aleea din munte se face ca un bocal
cu peștișori aurii înotând nevăzuți în jurul lui,
al lui mopete. câinele lui urcă prin pietre —
mopete îl lasă — el se gândește la lucrul lui
ca și pânza penelopei, mereu sfâșiată lângă vetre
mereu căutate, și stinse, și iarăși, câinele stă
uneori la copaci. mopete, absent,
așteaptă. și mai târziu, din acest lent
urcuș pe alee cu un câine de aer are să
rămână pentru vreo făptură urcând
urma lui mopete, a câinelui, dansul lor blând.

Poem de Mircea Ivănescu.


Mircea Ivănescu (1931-2011)

Înserare de amiază

 

Înfrântă lumină, și obsesiile mele, demult,

răsturnate într-o lume a sunetelor închise

pe ziduri oarbe, la care să stau privind fără vorbe,

și fără puterea de a le mai urmări sunetele sparte.

Destrămări ale timpului, și care să-mi șerpuiască urât

de sub degete — și chinuitoarea lumină de atunci

acuma însemnând altceva — destrămarea imperială

a timpului când privești o ființă, și se sfărâmă

privirile, și nu mai au continuare. Și ce mai încerci

să ridici în mâini sunt dâre de fum și arse

contururi — și cu lumina de calcinare imperială

arzând pe o față, coborându-i în păr — și coborând

pe umerii celor din jur când își întoarce fața cu multă lumină

spre ei.