Lumină iernatică

Dacă ninge astăzi - mi-a spus ea odată -
am să îmbătrânesc cu o mie de ani. Și eu
n-am crezut în singurătatea lentă, mereu
revenind către trupul ei înghețat, pe o roată

de spaimă încet rotitoare. Eu mă roteam
în jurul ei, în timpul meu, indiferent,
întors cu fața lucie spre ea, - și neatent
împingeam la o parte gândurile pe care nu voiam

să o las să le vadă. Și când am privit pe fereastră,
am avut viziunea zilei de apoi, când în preajma noastră
se va fi deschis iarna. Am văzut-o rătăcind prin zăpadă.

Și urmele ei strâmbe urcând spre clopotul doborât
al singurătății, pândindu-i gesturile, deodată
risipite. îngropate în zăpadă, în pustiu, în urât.

Poem de Mircea Ivănescu

Să ne mărturisim

Și citim undeva cum o fată tristă se întoarce
într-un sfârșit de dup-amiază cu soare căzut
acasă, și citește o carte foarte frumoasă în care
alunecă, asemenea constelațiilor, înțelesuri fără 
să se mai suprapună vorbelor. Cartea aceea
despre care se spune aici am citit-o și eu -
și pot face acuma, cu amintirile despre ea
un joc de cuvinte hieratice, ca și cu piesele
unui joc oriental, pe care să le împing mereu către margine.
Și eu pot face o tristețe de seară despre care apoi
să povestesc, și eu pot face o nuvelă
despre serile singuratice ale unei fete amețite
de remușcările albe ale poemelor, și eu cred
că știu să vorbesc despre spaimele ca niște păianjeni
urcându-mi pe mâini, pe față, și eu...

Poem de Mircea Ivănescu

Mopete și timpul pierdut

prefăcându-mă că stau de vorbă cu o ființă

vezi, aș vrea să-i pot spune odată – viața asta a mea

e făcută din spaimă – și simțământul acesta, mereu invocat,

– dar și trăit, firește – uneori își trage înapoi, încordat,

spinarea, ca o pisică, e grea

∗

trecerea mea, cel puțin, prin vreme, aș vrea

să-ți pot spune (să continuăm, dacă tot am intrat

în ficțiunea vorbirii cu ea) să-ți pot spune, reiterat

câtă teroare este într-o noapte ca asta, grea

∗

după câteva clipe când ți-am privit fața,

cu totul străină, absentă, nemaiștiind

despre mine – și despre ceața

∗

cu care-ți învăluiam chipul, privindu-l,

de acolo, de jos, nemaifiind cu putință

să ajung vreodată la adevărata, a ta, ființă.

∗

Poem de Mircea Ivănescu

chiar adevărat?

fiecare moment care ar putea fi începutul unui miracol,
adică? întâlnindu-i deodată privirile,
ridicându-ți mâna spre ochii ei, acolo unde îi dau ocol
orbitelor riduri mărunte, și le
mângâi încet – nici nu se șterg – dar nu asta contează.
să-i simți deodată viața care pulsează
ca în închipuirile tale, din totdeauna, în venele mici
pe obraz – și ce-ți spune ea, nici
să n-asculți, doar un gest de lumină.
clipa să ardă scurt pe fruntea ei, și atunci
să-i urmărești pe față cum lunecă adânci
străveziile însemne ale timpului care să vină
să dea încheiere înțeleaptă privirilor ei ridicate
spre tine – deodată adevărate.

 

Poem de Mircea Ivănescu

Baladă cu turn

S-a pieptănat altfel – și-a ridicat părul
 ca două aripi, strânse, deoparte, de alta, a capului
 – dacă s-ar desface – cum îi tremură câteodată părul
 când merge prin piața cu pomi răzleți, prin vânt –
 dacă aripile acestea s-ar deschide, i s-ar înălța fața
 si ar pluti, tot mai departe de noi
 (ar mai rămâne o vreme, fără chip, printre noi,
 asemenea trupului Elenei, fără adevăr
 rătăcind printre greci ca umbră, si ea, adevărata,
 în altă parte, în altă parte,
 în vreun oraș bătut de soare, unde a fost si ea,
 din Persia, cu soare uscat, cum e în fotografia ei acolo).
 De asta și-a strâns părul așa, înalt,
 asemenea unor aripi, sau unui turn –
 se încuie acolo, în camera cea mai de sus,
 – si rar, mai privește jos, înspre noi, minunându-se
 de risipa noastră de gesturi, surâzând –
 pentru că noi nici nu știm că ea e departe.
 E adevărat, rar unul din noi
 se așază lângă pietrele turnului ei,
 pe care urcă timpul, fără oprire, ca un vânt rău,
 și se gândește la ea,
 dar pe urmă uită la ce s-a gândit, se scoală, și pleacă.
 Asta de fapt vrea și ea, e un joc al ei –
 ea îl atrage, și apoi îl împinge deoparte,
 ea e rea, ca și iedera care e tot o parte din trupul ei,
 legănându-se către noi, foșnind, atrăgându-ne,
 împingându-ne la o parte, foșnind.

Poem de Mircea Ivănescu

Moartea pe ape

Phlebas fenicianul, mort de două săptămâni
A uitat de țipătul pescărușilor, de hula mării adânci
Și de câștig și de pierderi.
                             Curentul în adâncul mării
I-a dezgolit oasele în șoapte.  Sălta, cădea pe brânci
A trecut prin vremurile bătrâneții și tinereții
Coborând în bulboană.
                                      Păgân sau evreu
Tu, care rotești roata cârmei, cu fața întoarsă în vânt,
Gândește-te la Phlebas, odinioară frumos și înalt ca tine.

Poem de T. S. Eliot
Traducerea Mircea Ivănescu

Ipostaza blândă a câinelui de aer

mopete iese seara în grădina orașului, sub munte,

șă-și plimbe un câine de aer — câinele lui personal —

așa cum alții au viciul lor propriu, și stau să se încrunte

în jurul lui. aleea din munte se face ca un bocal

cu peștișori aurii înotând nevăzuți în jurul lui,

al lui mopete. câinele lui urcă prin pietre —

mopete îl lasă — el se gândește la lucrul lui

ca și pânza penelopei, mereu sfâșiată lângă vetre

mereu căutate, și stinse, și iarăși, câinele stă

uneori la copaci. mopete, absent,

așteaptă. și mai târziu, din acest lent

urcuș pe alee cu un câine de aer are să

rămână pentru vreo făptură urcând

urma lui mopete, a câinelui, dansul lor blând.

Poem de Mircea Ivănescu.

Mircea Ivănescu (1931-2011)

Înserare de amiază

 

Înfrântă lumină, și obsesiile mele, demult,

răsturnate într-o lume a sunetelor închise

pe ziduri oarbe, la care să stau privind fără vorbe,

și fără puterea de a le mai urmări sunetele sparte.

Destrămări ale timpului, și care să-mi șerpuiască urât

de sub degete — și chinuitoarea lumină de atunci

acuma însemnând altceva — destrămarea imperială

a timpului când privești o ființă, și se sfărâmă

privirile, și nu mai au continuare. Și ce mai încerci

să ridici în mâini sunt dâre de fum și arse

contururi — și cu lumina de calcinare imperială

arzând pe o față, coborându-i în păr — și coborând

pe umerii celor din jur când își întoarce fața cu multă lumină

spre ei.