Tag Archives: amintiri

iulie nefast

ce aș mai fi putut să fac cu frumusețea lor devastată
falsă stare de grație când umbra trece peste adevăr
uite prezența pe care nu o mai recunoști cum iubește 
peretele tău preferat din care ies vinișoare violete
(am trei amintiri pe peretele acesta
rămășițele unei pânze de păianjen
un țânțar zdrobit și trei pete de suc de rodie)
aș putea să mai caut în trupul acesta dat de toate zidurile
bunătatea unui anotimp în care uscăciunea naște firicele de fum

George Floarea

Amintirile unei toamne

 


Atunci când am aflat ce sunt

Au trecut 30 de ani de atunci. A fost momentul în care am aflat ce sunt, am fost pentru prima dată conștient de mine și de locul unde sunt. Trebuia să adoarmă un om ca altul să se trezească. Acesta e primul moment care mi-a rămas clar în amintire, aveam doar 3 ani și jumătate. S-au mai întâmplat multe de atunci pe care nu mi le amintesc.


o pâclă în care mahalaua este învăluită

scufund biscuiți în formă de stea și de semilună

unul câte unul în laptele cu cacao


bătrânul pe pat cu capul pe două perne

privește în gol

parcă așteaptă ceva

nu vrea să ne mai jucăm

de-a tractorul


dincolo de mica fereastră

ceața e un efect cinematografic


soneria

au venit gunoierii

duce ligheanul uzat cu cărbuni nearși


amețeală

se sprijină cu una dintre mâinile lui mari

de un stâlp de la intrarea

în micul umbrar

unde vara se pune masa

nimeni nu-i poate opri căderea


pe canapea

doarme

îl sărut pe obrazul rece

la un alt capăt al lumii

a murit o pasăre


George Floarea


Ultimul fluture

ultimul fluture

nu mai plouase cu fluturi

străzile erau uscate și pierdute în ceață

în spatele ferestrei pătrate de la baie

sta nemișcat

ca-ntr-un desen chinezesc

era fluturele care a trăit cel mai mult

printre amintiri încremenite

Text : George Floarea    Foto: quasiote


Florieni – tărâmul meu de poveste

Aș fi putut să-i pun acestei postări titlul „ Ce am făcut cu vara mea (VIII)” dar acest titlu nu ar fi fost corect, poate „Ce am făcut cu toate verile mele” ar fi fost mai aproape de adevăr. Pentru că azi vă voi povesti și vă voi arăta poze din „țara” mea,  acesta e locul din România cel mai drag inimii mele, cătunul Florieni. Un sătuc pe coama unui deal subcarpatic de pe Valea Argeșului.

Vară la Florieni

E locul în care mi-am petrecut mult timp din vacanțele și concediile mele și de fiecare dată m-am întors de acolo purificat și renăscut. Pădurea care înconjoară satul, fânețele și livezile cu toate vietățile care trăiesc în ele fac din acest loc un rai pâmântean. Fiind într-o zonă ferită de „binefacerile civilizației” și cu un drum greu accesibil, satul bunicilor mei (părinții tatălui meu) e și azi o oază de liniște, un loc unde te poți reculege și odihni chiar și în verile toride.


Biserica din Florieni

Asta-i biserica satului, o biserică foarte veche ce tocmai a fost restaurată.

Multe amintiri mă leagă de locul ăsta și multe povești frumoase am auzit de la bătrânii locului pe care din păcate cu timpul i-am pierdut, s-au dus la cele veșnice. E foarte trist când văd casele lor părăsite sau dărâmate de urmașii lor, erau case mici tradiționale cum vedem la muzeul satului. Și acum sunt familii care au numele de Floarea și Florian semn că de la ele își trage și satul numele. Țin minte că mai toți oamenii din sat se strângeau  duminica „În deal la nuci”, așa au denumit ei vârful dealului pe care străjuiau trei nuci bătrâni, stăteau de vorbă până se înnopta, povesteau vrute și nevrute iar noi copiii ne jucam și vocile noastre erau mult mai cristaline în preajma pădurii de fagi. Acum asta nu se  mai întâmplă și nici copii nu mai sunt așa mulți ca atunci, satul e mereu cuprins de o liniște tristă.

Ulița amintirilor

Toți cred că avem locuri pe care le iubim, de care ne simțim atașați, asta-i „văgăuna” mea preferată și mă mândresc cu ea. Voi mai posta și alte lucruri despre Florieniul meu drag și oamenii lui. (Va urma o postare despre bunica mea )


Text și foto: quasiote