prefăcându-mă că stau de vorbă cu o ființă

vezi, aș vrea să-i pot spune odată – viața asta a mea

e făcută din spaimă – și simțământul acesta, mereu invocat,

– dar și trăit, firește – uneori își trage înapoi, încordat,

spinarea, ca o pisică, e grea

trecerea mea, cel puțin, prin vreme, aș vrea

să-ți pot spune (să continuăm, dacă tot am intrat

în ficțiunea vorbirii cu ea) să-ți pot spune, reiterat

câtă teroare este într-o noapte ca asta, grea

după câteva clipe când ți-am privit fața,

cu totul străină, absentă, nemaiștiind

despre mine – și despre ceața

cu care-ți învăluiam chipul, privindu-l,

de acolo, de jos, nemaifiind cu putință

să ajung vreodată la adevărata, a ta, ființă.

Poem de Mircea Ivănescu


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: