Tag Archives: gazel

Poezie persană – Parvin(1906-1941)

Parvin Etesami este cea mai de seamă poetă persană a timpurilor moderne. Spirit sensibil, a scris poezii de factură modernă cu o tematică socială și morală. În gazeluri și masnaviuri a pus în versuri vocabularul simplu al omului de rând. Este și astăzi o poetă foarte apreciată în Iran.

Născută la Tabriz, a trăit și studiat la Teheran(American Girls College și Iran Bethel), devenind o bună cunoscătoare a limbii arabe și a literaturii persane. În scurta sa viață(35 de ani) publicat un singur Diwan(carte de poezie). În 1941, la scurt timp după moartea sa, unul dintre frații săi a dat spre publicare o nouă ediție a cărții sale(209 poeme).

Ața și acul
În mâna unei gospodine
un ac spunea acestea aței:
„O, haimana fără picioare
și fără cap, pe unde umbli?
Eu merg și cos rupturi, într-una,
și unde-ajung, de ce, din urmă,
te ții ca scaiul după mine?”
Surâse ața: „Pretutindeni
eu te urmez, căci fără mine
cum ai putea să coși tu, singur?
Orice ruptură cât de mică
cu mine doar se întregește —
de ce ascunzi ce vede-o lume?
Pe urma pașilor tăi, pururi
eu mă târăsc, de ce vrei oare,
să mă înlături de pe cale?
De ochiul tău dacă-ntr-o seară
mă voi ascunde, ce faci ziua?
Căci unde-i ac, dar nu e ață,
nu coși cu lauda-ngroșată.
Te vezi în ochiu-ți doar pe tine,
și nu mă mai zărești pe mine —
dar ce te faci, când te privește,
cu mii de ochi, întreaga lume?
Sunt slabă și neputincioasă,
dar fără mine, ac puternic,
nu poți să faci o-mpunsătură!”

Traducerea George Dan


Poezie persană – Forughi (1798 – 1857)

Prințul Abbas Forughi s-a născut la Bastam. Este considerat unul dintre marii poeți ai veacului al XIX-lea. În prima parte a vieții sale este panegiristul șahilor și prinților Ghadgiari; în a doua parte, când înclină spre sufism, scrie gazeluri remarcabile prin înalta lor filozofie și acuratețea stilului.

Răzbunare
Într-o noapte, în sfârșit, voi prinde
poalele suspinului de ziuă
aprig răfuindu-mă cu luna,
luna mea frumoasă și nedreaptă!
Ochiu-nlăcrimat mi-l voi deschide
în furtuna întristării mele,
înecându-mi vârfu-acestor gene
în adâncul inimii de sânge.
Voi răcni, zvârlindu-mă în mare,
voi răcni, zvârlindu-mă pe țărmuri,
și mă voi schimba în vâlvătaie,
pârjolind și țărmuri și talazuri!
Mă voi răzbuna pe păru-i negru,
desfăcându-l, buclă după buclă,
și-mi voi potoli a gurii sete
bând de pe rubine lungi săruturi.
Ori, lipsindu-mi ea, ca-ntr-o-nchisoare,
îmi voi șterge urmele-n țărână,
ori îi voi cuprinde  fără veste
gingașul grumaz pe totdeauna!
Dacă ea, șăhița frumuseții,
astăzi nu-mi va da dreptate, mâine,
poala i-o voi prinde și-o voi duce
drept la cel care dreptate-mparte.
Ori ea trupul mi-l va trage-n groapă,
învelindu-mi sângele-n țărână,
ori podoabe de argint și aur
îi voi pune pe grumaz și umeri!
Forughi*, iubita, precum luna,
dacă vălu-și saltă de pe față,
vei vedea o sută mii de pete
și pe soare și pe  mândra lună.

* În persană – „Iluminatul”

Traducerea George Dan


Poezie persană – Hatef

Mare poet din secolul al XVIII-lea, care a reînviat poezia în stilul maeștrilor clasici persani. S-a născut în Esfahan. A scris versuri și lucrări în proză, în limba persană și arabă. A practicat medicina. Culegerea sa de kaside, gazeluri și tardgibanduri se remarcă prin exprimarea ideilor abstracte ale sufismului într-un limbaj elocvent și folosind un vocabular bine ales. A murit în anul 1783.


Înalta demnitate


Cu genele să seceri spini, cu mâna
să spargi granit, să-l mesteci în măsele;
să scurmi cu unghiile drum prin munte;
să gâdili coada unei scorpioane
și să săruți, pe colții-ntorși, un șarpe;
să lupți cu ghiarele unui balaur
și să te-afunzi în gură de balenă;
să mulgi fierbinte lapte de la țâța
leoaicei, când turbată-i de mânie;
să bei otravă de  sub dinții cobrei;
o zi să cari în cârcă ditai diavol
și-o noapte să te culci strângând în brațe
o babă-hârcă, numai piei și oase;
setos, desculț și pârjolit de arșiți,
șchiop, fără bâtă, să bați drum de poștii
călcând prin bolovani și prin hârtoape;
să smulgi, când e flămând, o caldă pradă
din gura leului, ori de sub ghiară
panterei crunte să-i smucești vânatul;
să desenezi miniaturi frumoase
c-un fir de păr pe-o apă curgătoare;
c-un ghimpe verde să scobești o hrubă
prin cremene, ori să arunci arcanul
pe după gâtul vremii ce se duse,
ori să le pui căpăstru, și-n zăbală
să strângi răsufletele de pe urmă —
acestea toate mi se par de-o sută
de ori mai lesne de făcut, anume
de cât să stau la masă cu nemernici
și să beau cea mai bună băutură
din cea mai rubinie-rubinie,
înveșmântat numai în purpuri-purpuri.
Și Roata cerului de-o vrea să scoată
din mine numai pulberi, spune-i: „Scoate!”
Departe, oh, cât mai departe fie
de poala numelui meu orice scamă
și orice fir din pulberea rușinii!

Traducerea George Dan


Poezie persană – Saeb (1607-1670)

S-a născut la Esfahan, într-o familie de negustori din Tabriz. După studii, debutează ca poet, fiind solicitat la curtea Safavizilor de către șahul Abbas I. În 1658 a plecat în India, la curtea marelui Moghol șah Dgiahan. Spre sfârșitul vieții s-a întors în țara sa și a fost primit la curtea șahului  Abass al II-lea, care l-a numit „principele poeților”. Maestru de gazeluri, a fost prea puțin apreciat în Iran, în schimb s-a bucurat de o mare reputație în India și Turcia. Rămâne cel mai strălucit poet al literaturii persane postclasice.


Lumânarea viitorimii


Dacă de la bunurile lumii
ce te leagă, inima-ți vei smulge —
ți-ai și aruncat dăsagii-atuncea
către însăși ținta vieții tale.
Dacă, darnic, părăsești ospățul
pământean, pornindu-te spre moarte,
cată să rămâi în amintire
lumânare-arzând viitorimii.
De pe-acum cu lumea te împacă,
nu-i nevoie-n ziua judecății
să te rușinezi de rele fapte.
Cerurile îți vor sta sub ceafă,
dacă din a dragostei lumină
inima îți va rămâne verde.
Fiecare fir plăpând de iarbă
laude îți va aduce-n foșnet,
de-ai să fii izvor de rodnicie.
Dacă precum stele, avea-vei
noapte albă, ai să fii la față
luminos ca stelele frumoase.

Traducerea George Dan


Poezie persană – Djami (1414-1492)

Ultimul mare poet al epocii clasice; s-a născut la Djam, în Khorassan. A studiat la Harat și Samarkand științele teologice și literare. S-a afiliat la o confrerie sufistă căreia i-a devenit conducător. Opera sa este una destul de amplă, lăsând pe lângă opera în proză, trei divanuri(Cele șapte tronuri, Leila și Magnum, Yusuf și Zuleika), cinci masnaviuri și un Baharestan(culegere de anecdote în proză amestecată cu versuri). A mai scris și biografii de poeți și ale sfinților sufismului. A murit în 1492 la Herat(Afganistan).

Măreția limbii și bogăția stilului fac din Maulana Djami unul dintre maeștrii literaturii persane.

 

Lumina feței tale…
Lumina feței tale, lumânare*,
răsfrântă în oglinda de azururi,
s-a preschimbat în rotunjimea albă
a soarelui zvârlindu-ți umbra-n pulberi.
Din razele luminii orbitoare
a fulgerat din cer doar o scânteie
din care-o flacără câzând pe arie,
a pârjolit și paiele, și pleava.
Mergeai mlădie într-un cor de îngeri
psalmodiind: „Ferice de iubitul
neprihănit găsindu-și o iubită
asemeni lui neprihănită, pururi!”
Când dimineața a văzut extazul
din ochii celor beți ce-n zori de ziuă
băut-au vinul frumuseții tale —
de ciudă, -atunci și-a sfâșiat pieptarul
de-atlaz strălucitor ca peruzeaua!
Văpaia ochilor tăi plini de taine
zvârli rugina roșie-a rușinii-n
oglinda minții, și-astăzi papagalul
cel gânditor nemaizărindu-și chipul
răsfrânt în apele oglinzii — tace.
Djami nu merită să se gândească
la dragostea aceasta, dar mândria
l-a azvârlit în valul ăsta aprig!

* Simbolul iubitei.

Traducerea George Dan


Poezie persană – Hafez (1325-1389)

Hage Samsuddin Mohammed Hafez sau Hafiz este cel mai mare poet al Iranului și unul dintre marii lirici ai omenirii. S-a născut în Șiraz, prin anul 1325 și a murit în 1389. Mausoleul său, aproape de cel al lui Saadi, este un loc de pelerinaj. Din fragedă copilărie, a dovedit o uimitoare memorie, devenind un hafez, adică un discipol care știa pe de rost Coranul. A început să scrie de tânăr, și numele său a căpătat repede faimă în tot Orientul islamic.

Inspirându-se din hedonismul catrenelor lui Omar Khayyam, din lirismul lui Saadi și sufismul  lui Moulavi, a îmbinat gazelul de dragoste cu cel filozofic, realizând astfel, într-un stil nou și unitar, cele peste 500 de gazeluri scrise în cea mai curată limbă persană, nedepășită până astăzi de niciun poet. Supranumit „Limba tainei”, acest geniu al Iranului cântă în romanțele sale dragostea și vinul(simboluri ale extazului sufist). Metaforele sale sunt simboluri: roza este iubita  și filomelul este iubitul care căntă, chinuit de ghimpii dragostei;  magul din tavernă este inițiatul care le întinde neofiților cupa inițierii;  chiparosul prefigurează moartea, busuiocul — nemurirea; părul sugerează mitul alexandrin al unicității din care se naște multiplicitatea  etc.

Lirica genialului poet din Șiraz a avut un larg răsunet în Europa.  „Divanul Hafez” la influențat la bătrânețe pe olimpianul Goethe în al său „ Divan-occidental-oriental”.

 

Mâhnirea singurătății


O, șah al frumuseții peste fire,

e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!

Grea, inima pe buze mi-a ajuns —

te-arată de pe unde te-ai ascuns!

Aceste flori nu vor păstra-n livadă

apururi frăgezimea de zăpadă.

Cât stai în tron, puternic să ajuți

supușii tăi sărmani și abătuți.

Dorința și mâhnirea depărtării

mi-au ars în vad pâraiele răbdării.

O, Doamne, taina asta s-o spun cui,

că nu-ți dezvălui fața nimănui

și ești oricând de față și oriunde?…

Paharnic al grădinii ce te-ascunde,

aceste ierburi verzi și roșii flori,

când nu-ți văd chipul, ele n-au culori.

Fă merișorul* pe alei să vină,

podoabe să-nflorească în grădină!

Durerea din pricina ta mi-i leac

în bietul meu culcuș pe care zac,

și-aducerile-aminte mi-s surate

șoptind în colțu-mi de singurătate.

În largul cerc al zodiilor sunt

al resemnării mele negru punct.

Mă sfâșie la sânge orice astru —

dă-mi vin în cupa mea de smalț albastru!

 

* Trupul; merișorul înlocuiește aici chiparosul

 

Traducerea George Dan

 

 


Poezie persană – Khadgiu(1290-1352)

 

Khadgiu s-a născut la Kerman.  A dus o viață de hoinar prin orașele Tabriz și Bagdad, asta până s-a stabilit la Șiraz, unde a și murit. Aici l-a cunoscut pe tânărul Hafez, care avea să devină cel mai mare poet al vremii și în ale cărui gazeluri se poate observa  și influența lui Khadgiu.

Khadgiu a îmbogățit gazelul de dragoste al lui Saadi cu concepțiile sale sufiste, deschizând noi orizonturi spre care s-a întins calea genialului Hafez.

 

Frumoasa din Kitai
Frumoasele asupritoare
sunt câteodată și miloase:
ne dau dureri, ne dau și leacuri.
Când șahii vin la vânătoare,
frumoase-mpiedică vânatul
legându-l de picior, la vreme
să-l scape de primejdii.
Iubito, cată către mine,
căci darnicii privesc o clipă
spre cei sărmani, măcar de dragul
aceluia ce ni-i Părinte.
Dă-mi un sărut din gura mică
sau vinde-mi-l, căci e o marfă
ce poate fi și-n dar trimisă,
dar poate fi și târguită.
Pe-ndrăgostiții tăi din poartă
nu-i alunga și fă-i să-și piardă
averea, capul, amândouă,
zicându-ți; „Domnul să te-ajute!”
Și dacă inima-mi se-nclină
către frumoase, tu, frumoaso
de la Kitai, să nu mă-nvinui,
căci bântuie păcatul ăsta
și-n galbena împărăție.
Și dacă-ți vei aduce-aminte
de mine, numele rostindu-mi,
o nedreptate nu vei face:
chiar șahii lumii, din greșeală,
și-aduc de cerșetori aminte.
O, preafrumoaso, nu mă miră
că ai greșit și tu, când înșiși
cei drepți greșiră calea dreaptă.

Traducerea George Dan