Tag Archives: Vasile Petre Fati

O întâmplare

Într-o dimineață am urcat în odaia pustie
Ca un om al secolului. Ceva s-a întâmplat, am spus,
Un lucru de care îmi este teamă. Am privit
Înaintea mea dar nu am văzut lucrul acela,
O umbră subțire în dreptul ferestrei,
Acolo unde îmi cade o rază de soare pe mâini
Ca dinainte de debarcarea fenicienilor.
Apoi odaia pustie în lumina aceea medievală
De parcă cineva a privit totul înaintea mea
Pentru totdeauna; nici un semn, nici o primejdie.
Ceva s-a întâmplat, am spus, un lucru
De care trebuie să-mi amintesc, acum, totul.

 

Poem de Vasile Petre Fati

O femeie străină

Ciudată era doar prezența ei în odaia mea goală.

S-a dezbrăcat și s-a culcat cu mine ca o vulpe.

A spus că are zi liberă.  Că va pleca departe de oraș

Și că e mai bine să se culce cu mine acum.

Și-a luat hainele, cămașa și ceva bani de buzunar,

Cu bine, umbră, i-am zis, cu bine, n-o să ne mai vedem

                                                                                       niciodată.

Și așa s-a întâmplat.

Dar ce bucurie mai mare să știi

C-ai fost cu cineva necunoscut într-o cameră goală,

Amintirea unei femei plină de păcat

Care mărturișește că iubește patul.

Și atunci de ce e nevoie să acoperim fericirea

Cu mâna? De ce să fim buni?

Fii sigur că viața ta miroase a crenguță de brad

Și că niciodată n-o să mai rămâi într-o cameră goală

Fără să te gândești la ea.

Ciudată era doar prezența ei,

De unde se vede că lacrimile, plânsul

Sunt ca bătrânii pianiști.

Care aprind o lumânare în plină zi.

 

Poem de Vasile Petre Fati din excelenta antologie „O anumită căldură umană” apărută la Casa de Editură Max Blecher.


Ce se întâmplă după ce părăsești odaia

Am încuiat ușa în urma mea. Iată
Și cheia strălucitoare. Am hotărât
Să cobor în mica grădină, jos,
Unde sunt cei fericiți, am hotărât să merg
Printre ei, nimic să nu se întâmple,
Doar eu să-mi aleg un loc bun,
După noroc, să-mi amintesc odaia mea
De sus, în locul unde am adormit
Un abur se ridică acum,
Să privesc cum se pierde o conductă de fier
În mare, să mă gândesc, să mă gândesc
La anii mei buni ca levănțica,
Asta am hotărât. Abia la urmă să mă întorc
Acasă și cineva pe pod
Să mă privească tăcut.

Poem de  Vasile Petre Fati