Tag Archives: copii

Casa morții

Între noi n-au mai rămas
decât acești copii de hârtie
pe care dimineața îi traversăm strada.
Refuzul de-a continua astfel specia.
Refuzul meu de a fi o altă casă a morții
pe astfel de vremuri.

 

Poem de Mariana Marin


Însușirile unui jilț

 Idolul Cicladelor
Acasă la Jacinto există un jilț pentru murit.
Când cineva îmbătrânește, într-o bună zi e poftit să ia loc pe jilț, care e unul obișnuit, doar că are o steluță argintie în mijlocul spătarului. Cel poftit oftează, dă puțin din mâini de parcă ar vrea să se ferească de invitație, apoi se duce să se așeze în jilț și moare.
Copiii, veșnic puși pe nezdrăvănii, se distrează păcălind musafirii când mama nu e acasă și îi poftesc să se așeze pe jilț. Cum musafirii sunt la curent, dar știu că despre asta nu se cade să vorbească, se uită la copii grozav de tulburați și se scuză cu cuvinte ce  nu se spun niciodată în fața copiilor, spre bucuria fără margini a acestora. În cele din urmă, musafirii se folosesc de orice pretext ca să nu se așeze, însă mai târziu mama își dă seama ce s-a întâmplat, iar când copiii se duc la culcare primesc o bătaie zdravănă. Totuși, nu se învață minte, și la răstimpuri mai reușesc să păcălească vreun  musafir naiv, punându-l să ia loc în jilț. În cazurile astea, părinții se fac că nu văd, căci se tem ca nu cumva vecinii să afle de însușirile jilțului și să vină să-l ceară cu împrumut pentru a pofti pe careva din familie sau dintre prieteni să se așeze în el. În vremea asta, copiii cresc și vine o zi în care, nu se știe de ce, nu-i mai interesează nici jilțul și nici musafirii. Ba chiar se feresc să intre în salon, ocolesc prin curte, iar părinții, acum foarte bătrâni, încuie bine ușa salonului și-și privesc cu luare-aminte copiii, ca și cum ar vrea să le ghicească gândurile. Copiii se uită în altă parte și spun că e ora de masă sau de culcare. Dimineața, tatăl se scoală  primul și se duce să verifice dacă ușa de la salon e tot încuiată sau dacă nu cumva vreunul dintre copii n-a descuiat-o ca să se poată vedea jilțul din sufragerie, pentru că steluța de argint strălucește până și în beznă și se vede perfect de oriunde din sufragerie.

Proză scurtă de Julio Cortázar din volumul Idolul Cicladelor apărut la Editura Polirom (2006).

Traducerea Tudora Șandru Mehedinți


 


Anne-Marie și Ioana


Renașterea culorilor

Urmărim jocul norilor…

Muguri nerăbdători alintați de raze.

Când  soarele intră pentru câteva clipe după nori, ne ies în cale florile, copile ale luminii.

În iarbă, găsim picături de cer…


Florile se feresc mai bine decât oamenii de singurătate.

La lumină, renașterea culorilor se distinge cu mult mai bine.

Ramurile pomilor înfloriți sunt mâini pe care ni le întinde primăvara.

Copiii vin întotdeauna primii să întâmpine simfonia renașterii.


Această postare este darul meu pentru toate doamnele și domnițele care au vizitat și-au făcut comentarii pe acest blog.

Fac și niște nominalizări, pentru că sunt pe deplin meritate: Iolanda Bob (Andi), Roxana Soare (drawforjoy), Alina Sighete, Cristina (qristinan), Alice Diana Boboc, Mihaela Onel, Madi și Raluca.

Vă doresc o primăvară plină de lumină și culoare!

Q



Playground


Fotografii din 2009 (august)


Annabel Lee

De demult s-a-ntâmplat, de demult…  Era

Lângă-o mare cu ape-argintii,

O fecioară trăia, și poate c-o știți,

O fecioară, Annabel Lee;

Și trăia doar c-un gând — s-o iubesc mereu,

Și trăia — ca să mă poată iubi.


Eu — un copil — și ea un copil,

Lângă o mare cu ape-argintii,

Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire —

Ca un cântec — Annabel Lee;

Și priveau pizmuind preacurata iubire,

Chiar serafii de sus, din tării.


Și așa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,

Lângă marea cu ape-argintii

Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,

Înghețând-o pe Annabel Lee;

Măritele-i neamuri au dus-o departe,

Departe de mine, spre miazăzi,

Și-au închis-o în mormântul de piatră,

Lângă-o mare cu ape-argintii.


Chiar serafii, nicicând fericiți ca noi,

Pizmuindu-ne priveau din tării —

Da, așa s-a-ntâmplat (și cu toții o știu

Lângă marea cu ape-argintii)

Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros

Înghețând, ucigând pe Annabel Lee.


Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea

Celor mai bătrâni dintre noi, doi copii —

Celor mai înțelepți decât noi, doi copii —

Și nici îngerii de sus, din tării,

Nici demonii din funduri de-ocean

N-au să poată vreodată visul meu despărți

De-al frumoasei Annabel Lee.


Și prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând

Al fecioarei Annabel Lee;

Și din ochi stelari eu văd ochii ei mari,

Ai frumoasei Annabel Lee;

Și în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,

Lângă draga, iubita, logodnica mea,

În mormântul din țărmuri pustii,

Lângă țărmuri cu valuri pustii.

Poem de Edgar Allan Poe

Traducerea Mihu Dragomir