Poezie persană – Amiri (1860-1917)

Sadeq Khan din Farahan, supranumit „Adibel-mamalek”(Cărturarul împăraților) și semnând Amiri a aparținut unei familii de literați. Cu o cultură vastă, cunoștea mai multe limbi străine din Orient și Occident. A participat la mișcarea revoluționară fiind la conducerea  mai multor ziare (Adab, Madgiles, Araghe-Adgiam și Afttab). A cultivat toate formele tradiționale de poezie, având ca gen preferat kasâda, în care și-a exprimat ideile novatoare, criticând vechea societate persană și adversarii politici. Opera sa, profund originală, poartă pecetea culturii europene.

Războiul

La-nceput războiul pare o mireasă

care-ncântă și răpește inimi;

are-o față aprinsă cum e Noo-Ruz-ul,

are părul negru: noaptea cea mai lungă.

Cine-i vede fața, mult se minunează

și-și îmbată ochii mijlocul privindu-i.

Apoi, când războiul și-a încins cuptorul

și văpăi de ură au cuprins văzduhul,

vezi ce e războiul: lup cu surlă hâdă,

porc mistreț cu colții sparți de grea izbire,

babă-cloanță știrbă cu păr alb ca iarna:

nu mai poate mintea la bărbați s-o fure,

c-un sărut nu poate un popor să-nșele

sufletul să-i fure sfâșiindu-l, pradă.

Jaf aduce-n pieptul plin de vitejie,

sângele prădându-i omului războinic.

Cine doar o dată mijlocul îi vede,

simte cum îi crește-n spate o cocoașă,

și, privindu-i fața, spatele-și întoarce.

Traducerea George Dan