Tag Archives: Șiraz

Poezie persană – Hafez (1325-1389)

Hage Samsuddin Mohammed Hafez sau Hafiz este cel mai mare poet al Iranului și unul dintre marii lirici ai omenirii. S-a născut în Șiraz, prin anul 1325 și a murit în 1389. Mausoleul său, aproape de cel al lui Saadi, este un loc de pelerinaj. Din fragedă copilărie, a dovedit o uimitoare memorie, devenind un hafez, adică un discipol care știa pe de rost Coranul. A început să scrie de tânăr, și numele său a căpătat repede faimă în tot Orientul islamic.

Inspirându-se din hedonismul catrenelor lui Omar Khayyam, din lirismul lui Saadi și sufismul  lui Moulavi, a îmbinat gazelul de dragoste cu cel filozofic, realizând astfel, într-un stil nou și unitar, cele peste 500 de gazeluri scrise în cea mai curată limbă persană, nedepășită până astăzi de niciun poet. Supranumit „Limba tainei”, acest geniu al Iranului cântă în romanțele sale dragostea și vinul(simboluri ale extazului sufist). Metaforele sale sunt simboluri: roza este iubita  și filomelul este iubitul care căntă, chinuit de ghimpii dragostei;  magul din tavernă este inițiatul care le întinde neofiților cupa inițierii;  chiparosul prefigurează moartea, busuiocul — nemurirea; părul sugerează mitul alexandrin al unicității din care se naște multiplicitatea  etc.

Lirica genialului poet din Șiraz a avut un larg răsunet în Europa.  „Divanul Hafez” la influențat la bătrânețe pe olimpianul Goethe în al său „ Divan-occidental-oriental”.

 

Mâhnirea singurătății


O, șah al frumuseții peste fire,

e vai de-acel ce-i singur în mâhnire!

Grea, inima pe buze mi-a ajuns —

te-arată de pe unde te-ai ascuns!

Aceste flori nu vor păstra-n livadă

apururi frăgezimea de zăpadă.

Cât stai în tron, puternic să ajuți

supușii tăi sărmani și abătuți.

Dorința și mâhnirea depărtării

mi-au ars în vad pâraiele răbdării.

O, Doamne, taina asta s-o spun cui,

că nu-ți dezvălui fața nimănui

și ești oricând de față și oriunde?…

Paharnic al grădinii ce te-ascunde,

aceste ierburi verzi și roșii flori,

când nu-ți văd chipul, ele n-au culori.

Fă merișorul* pe alei să vină,

podoabe să-nflorească în grădină!

Durerea din pricina ta mi-i leac

în bietul meu culcuș pe care zac,

și-aducerile-aminte mi-s surate

șoptind în colțu-mi de singurătate.

În largul cerc al zodiilor sunt

al resemnării mele negru punct.

Mă sfâșie la sânge orice astru —

dă-mi vin în cupa mea de smalț albastru!

 

* Trupul; merișorul înlocuiește aici chiparosul

 

Traducerea George Dan

 

 


Poezie persană – Khadgiu(1290-1352)

 

Khadgiu s-a născut la Kerman.  A dus o viață de hoinar prin orașele Tabriz și Bagdad, asta până s-a stabilit la Șiraz, unde a și murit. Aici l-a cunoscut pe tânărul Hafez, care avea să devină cel mai mare poet al vremii și în ale cărui gazeluri se poate observa  și influența lui Khadgiu.

Khadgiu a îmbogățit gazelul de dragoste al lui Saadi cu concepțiile sale sufiste, deschizând noi orizonturi spre care s-a întins calea genialului Hafez.

 

Frumoasa din Kitai
Frumoasele asupritoare
sunt câteodată și miloase:
ne dau dureri, ne dau și leacuri.
Când șahii vin la vânătoare,
frumoase-mpiedică vânatul
legându-l de picior, la vreme
să-l scape de primejdii.
Iubito, cată către mine,
căci darnicii privesc o clipă
spre cei sărmani, măcar de dragul
aceluia ce ni-i Părinte.
Dă-mi un sărut din gura mică
sau vinde-mi-l, căci e o marfă
ce poate fi și-n dar trimisă,
dar poate fi și târguită.
Pe-ndrăgostiții tăi din poartă
nu-i alunga și fă-i să-și piardă
averea, capul, amândouă,
zicându-ți; „Domnul să te-ajute!”
Și dacă inima-mi se-nclină
către frumoase, tu, frumoaso
de la Kitai, să nu mă-nvinui,
căci bântuie păcatul ăsta
și-n galbena împărăție.
Și dacă-ți vei aduce-aminte
de mine, numele rostindu-mi,
o nedreptate nu vei face:
chiar șahii lumii, din greșeală,
și-aduc de cerșetori aminte.
O, preafrumoaso, nu mă miră
că ai greșit și tu, când înșiși
cei drepți greșiră calea dreaptă.

Traducerea George Dan

 

 


Poezie persană – Saadi

 

Saadi

S-a născut la Șiraz, în primii ani ai secolului al XIII-lea, într-o familie de teologi. Și-a petrecut tinerețea la Bagdad, studiind literatura și științele religioase la universitatea Nezamie. Fugind de năvălirea hoardelor lui Gingis-han, pribegește prin Irak, Siria și Egipt. Luptă împotriva cruciaților francezi; spre sfârșitul Cruciadei a V-a cade prizonier la Tripoli, dar este răscumpărat de un bogătaș. După cincizeci de ani de pribegie, de la Nil  până dincolo de Munții Hindukuș, de la Marea Caspică până la Golful Persic, șeicul-derviș se întoarce în Șiraz unde își va redecta cele două celebre culegeri de anecdote morale: Bustan (Livada) în 1257 și  Golestan (Grădina Florilor) (1258), prima în versuri, a doua în proză ritmată și versuri

După moartea sa a cărei dată nu este cunoscută cu exactitate, trupul i-a  fost depus la Șiraz într-un impunător mausoleu împrejmuit de o grădină de trandafiri și chiparoși.

 

Raiul nostru
Raiul nostru-i întâlnirea
cu cei mai iubiți prieteni,
iar vederea unui dùșman
este-asemenea cu iadul.
Clipa ce-o petreci de față
c-un prieten folosește-o,
fiindcă rodul vieții noastre
este-n lume-acestă clipă!
O, câți divi n-au chip asemeni
lui Adam! Dar om e-acela
cu purtările alese;
chip plăcut și celelalte
nu-s decât desene scrise
cu oțel pe nestemate.
Niciodată pizmăreț
n-am fost, nici n-oi fi vreodată,
decât pe cei doi prieteni
ce se-mpacă de minune.
Liniște deplină nu e-n
lumea-ntreagă, iar de-o afli
nu-i decât în ochii unui
prieten cărui te destăinui.
Dulce-i lumea și sunt bune
avuție și trup falnic,
însă mai presus de-acestea
toate — e un bun prieten!

Traducerea George Dan