S-a născut la Esfahan, într-o familie de negustori din Tabriz. După studii, debutează ca poet, fiind solicitat la curtea Safavizilor de către șahul Abbas I. În 1658 a plecat în India, la curtea marelui Moghol șah Dgiahan. Spre sfârșitul vieții s-a întors în țara sa și a fost primit la curtea șahului Abass al II-lea, care l-a numit „principele poeților”. Maestru de gazeluri, a fost prea puțin apreciat în Iran, în schimb s-a bucurat de o mare reputație în India și Turcia. Rămâne cel mai strălucit poet al literaturii persane postclasice.
Lumânarea viitorimii
Dacă de la bunurile lumii
ce te leagă, inima-ți vei smulge —
ți-ai și aruncat dăsagii-atuncea
către însăși ținta vieții tale.
Dacă, darnic, părăsești ospățul
pământean, pornindu-te spre moarte,
cată să rămâi în amintire
lumânare-arzând viitorimii.
De pe-acum cu lumea te împacă,
nu-i nevoie-n ziua judecății
să te rușinezi de rele fapte.
Cerurile îți vor sta sub ceafă,
dacă din a dragostei lumină
inima îți va rămâne verde.
Fiecare fir plăpând de iarbă
laude îți va aduce-n foșnet,
de-ai să fii izvor de rodnicie.
Dacă precum stele, avea-vei
noapte albă, ai să fii la față
luminos ca stelele frumoase.
Traducerea George Dan
Q-zone 
Lasă un comentariu