Poezie persană – Farrokhi

Farrokhi, poet de la începutul secolului al XI-lea, autor de gazeluri și ode, renumit pentru simplitatea limbii sale și gingășia ispirației. Ideile și sentimentele oglindite în poezia sa au ca izvor dragostea și bucuria vieții. Un poet iubit pentru grația și prospețimea stilului său.

O, amintirea nopții-albastre…

O, amintirea nopții-albastre, când draga mea, cu chip de soare,

m-a strâns cu bucurie-n brațe, până la ruga dimineții!

Doar eu și ea, într-o cămară, având tovarăș numai vinul —

deschisă ușa veseliei și-nchisă ușa încăperii.

Când pieptul meu plecat pe sânu-i pecetluia, sfânt, legământul,

când buze în sărut pe buze sporăvăiau atâtea taine!

Când buzele-și lipea de cupă, se minuna de ea și luna,

când păru-și răsfira pe față, chiar ziua se schimba în noapte!

Ea-n piept îmi căuta iubirea, iar eu cuvintele-i vrăjite;

eu devenisem cântărețu-i, iar ea-mi cânta din alăută.

S-o vezi cu câtă îngâmfare smulgea cântarea ei din strune,

să-l vezi cu câtă gingășie cânta în stihuri-cântărețul!

Îmi năvălea în piept nou cântec din strunele înveselite,

când luna mea din alăută stârnea o nouă melodie.

Norocul de mă mai ajută să-mi fie emirul darnic,

atunci ca noaptea cea trecută aș mai petrece înc-o dată!

Traducerea George Dan