Tag Archives: Virgil Mazilescu

legendă

urme foarte adânci pe zăpadă

mulțumirea așchia asta în carne

lumina tulbure a lunii februarie

nici vorbă nici vorbă nici vorbă



ne întoarcem dintr-o călătorie obișnuită

mai avem câteva ceasuri de mers

prin zăpadă și prin lumina tulbure

a lunii februarie nici vorbă



și când am ajuns la marginea pădurii

și  când am aprins focul din nou

le-am simțit răsuflarea în ceafă

doi călăreți falnici și lângă ei umbra



celui de-al treilea (pirpiriul) atârnând

ca o blană rece de câine ca un stindard

urme cât se poate de vizibile pe zăpadă

și lumina tulbure a  lunii februarie



ne-am uitat cu subînțeles unii la alții

am deschis repede cartea cum ai deschide

fereastra dinspre grădină în zorii zilei

câștiguri și pierderi scria acolo negru pe alb



dar într-o limbă de care nu ne mai aminteam

câștiguri și pierderi scria — într-un timp

care de mult timp nu mai era al nostru



Poem de Virgil Mazilescu

până și zâmbetul

ea e femeia din vis. pe când străbăteam

o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri

carența și pavăza înțelepciunii carența și pavăza



și brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)

sângele ei de pretutindeni și dintotdeauna. picioarele ei

ca două lungi strigăte ale morții pe nisip.



și o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până și zâmbetul.



Poem de Virgil Mazilescu

 


și nimeni

și nimeni
nu se îngrozește se aud apele orbind
și atâtea perechi de buze rătăcite prin coșurile
           gunoierilor domnișoară elevă
           domnișoară studentă
          o! moarte înspăimântată
singurătatea se înalță lângă poduri
oboseala cu lumânarea ei
Poem de Virgil Mazilescu

soarele strigă și cade în frunze

soarele strigă și cade în frunze
în singurul parc al orașului
copiii orașului se fac încet mari
fără teamă la umbra doicilor
care croșetează aici de mai multe decenii
copiii orașului se fac mari – îmbrăcați
în coaja teilor tunși ca școlarii
doicile croșetează vitejește pentru nimeni
dorm ele cu ochi de iepure pentru nimeni
și eu pe aici – glorios și cu mâinile în buzunare
privesc atâta doar
știu că toamna e de ajuns să privești
distanța dintre copac și dispariție
după o oră inventez acel cuvânt verde
ca ochiul tău verde în trei mări deodată

Poem de Virgil Mazilescu


vei auzi din nou fii inima mea

vei auzi din nou fii inima mea
simplu: deschizi doar niște canale
care din obișnuință nu mai duceau nicăieri
apoi îți arzi hainele
                     o piele febril decheiată
                                    încă om
mâine poimâine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frățesc: și mai mic uriaș inimă și
așadar așadar devii a doua mea inimă
apropie-te



la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvânt
vei părăsi la noapte orașul
și absența ta: o cicatrice pe un perete de aer
micșorându-se din ce în ce din ce în ce


Poem de Virgil Mazilescu

de pe corabie

vine o vreme a cireșelor putrede
vine un timp al augustei antoniniana
timp nesfârșit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară

 

noi avem dinți falși ei au numai și numai
dinți adevărați – ei au întotdeauna dreptate
și ne vor roade oasele ca și cum ar mirosi pe îndelete
patru cinci petale de trandafir în aprilie

 

dacă aș putea să-ți spun cât de mult te iubesc
nu știu nimic despre tine „aliorul și mătrăguna
îmi sunt mai aproape” un timp nesfârșit indecent
de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oară

 

Poem de Virgil Mazilescu