Tag Archives: scriitor

Mircea Horia Simionescu (1928 – 2011)


Ernesto Sabato (1911- 2011)


Romanul „Viața lui Kostas Venetis” la ieșirea în lume

Dacă în ianuarie, am avut parte de un eveniment literar important(Ion Mureșan și „cartea Alcool” la Cafeneaua critică), iată că luna februarie a debutat cu lansarea unui cărți ce cu siguranță este prima apariție notabilă a acestui an. Romanul „Viața lui Kostas Venetis” ce îl are ca autor pe  Octavian Soviany s-a bucurat miercuri de o lansare pe cinste. Evenimentul a avut loc la Librăria Dalles și s-a bucurat de prezența multor iubitori de literatură contemporană. Astfel, între miile de cărți din librăria bucureșteană și-a mai făcut loc încă una, care se pare că nu-i va ocupa prea mult timp unul dintre rafturi,  pentru că repede își va găsi loc în biblioteci personale. Căci ce poate fi o lansare de carte, dacă nu un botez simbolic cu nași și cu un alai menit să-i însoțească ieșirea în lume.

Radu Aldulescu a vorbit la modul elogios despre cartea lui Octavian Soviany.

Dragoș C. Butuzea a vorbit despre „Viața lui Kostas Venetis” din postura iubitorului de literatură care deține și un blog literar.

Nora Iuga i-a scris lui Kostas Venetis o scrisoare. Lectura ei a încântat audiența.

Marcel Țop și  Iulian Gliță l-au invocat pe Kostas Venetis.  Astfel personajul s-a întâlnit cu cel care i-a dat viață.


Clubul de lectură – invitație


moartea ca naștere în altă parte

Un câine

un câine care se mănâncă singur nu trebuie
să fie mai mult de-atât dacă îi este foame
în cazul oamenilor care se mănâncă singuri
foamea este de cunoaştere sau de înţeles
nervii sunt devoraţi cât ai clipi
doctorii îi reînnoadă cu liţă
şi iar sunt sfâşiaţi cu dinţii
oamenii aceştia înghit
bucăţi tot mai mari din ei
hălcile pline de sârmă
le distruge stomacul
şi nu mai au în ce
să simtă iubirea

nimic nu mai înţeapă
nimic nu mai taie
nimic nu mai găureşte
nimic nu mai zdrobeşte

doar acul, foarfeca, burghiul
şi dintele.

lupta se dă pe locul din
inima teoretică a adversarului
acţiunea este invazie
goală ce curge
prin momentele din care
au fugit
toţi oamenii cu amintirile lor
inclusiv pământul călcat
de ei în picioare
păsările au zburat şi ele
până la autodispariţie

tu treci pe lângă tine
eu trec pe lângă mine
oamenii ce se mănâncă singuri
stau în casă şi pe stradă
nu vezi picior de câine.


Mami și Tati

Copiii au venit cu copiii lor
Copiii lor au venit cu copiii lor
Copiii copiilor lor au venit cu copiii lor
Copiii părinţi, copiii bunici, copiii străbunici
Copiii veniţi cu copiii.


Niște cortine

Ne plesnesc cortinele
Se limpezeşte vederea,
E haos pe scenă,
La 12 fix se coboară în sală
Cu sticlele de şampanie în mâini
Şi acolo se ciocneşte un
pahar cu publicul
în loc de asta se instalează surpriza
ne dăm din senin capete în gură şi
râdem de mama focului cu buzele pline de
sânge, cu limbile muşcate.

Poeme de George Vasilievici ( 1978 – 2010)


Din jurnalul lui Pavel Dan

„Sunt poet uneori. Un poet trist sau vesel, un cântăreț înăbușit al cerului, al fetelor frumoase și al miilor de suferinți. Sunt poet. Uneori simt cum sufletul meu vibrează ca o coardă sonoră la toate bătăile vântului, cum trec printr-însa mii de simțiri, mii de suferinți, de nuanțe vesele, de flori ale eternului omenesc.

Stau și mă opresc cu gândurile în loc, le împrăștiu ca pe un stol de păsărele și las inima să bată, sufletul să zboare departe, în raza senină a infinitului. Simt cum mă înconjoară simțiri noi, visurile își iau zborul unul după altul, simt că mă înalț, simt că plutesc deasupra lumii, simt că sunt poet. Sunt fericit!

O clipă un ceas, poate o zi! apoi încetul cu încetul valurile mă zguduie, mă lovesc de stâncile realității, mă trezesc și caut  să înot, altfel mă acoper valurile. De-aș putea să fiu mereu poet, de-aș putea să plutesc mereu în seninul cerului albastru — ce fericit aș fi. Cât aș scrie, cât aș cânta!

Fiecare frunză, fiecare floare și fiecare colț din sufletul omenesc trebuie cântat. Trebuie. E așa de mare câmpul acesta — sufletul omenesc — și atâtea mii de flori are, mii de culori și nuanțe strălucitoare, cu petale trandafirii și cântece și ciripituri dulci. Apele suferinții, ale veseliei curg, curg gâlgâind prin desele ascunzișuri. Și sunt și fluturi veseli, zglobii și păsărele și atâtea cântece de dragoste în sufletul omenesc. Să le cânți pe toate, să le cânți — ce fericire — a cânta, a cânta, a cânta — ce fericire!”

Tulcea, 12/V  1927

Foto :  quasiote